Pisicile și oamenii lor

5 octombrie 2022   Societate

Vă spun sincer, multă vreme nu am avut nici o treabă cu pisicile. Nu am crescut cu pisici, foarte multă vreme le-am privit cu indiferență. Acum vreo cinci ani, o nouă prietenă mi-a zis: „Nu mi-aș fi închipuit că tu ești un om fără pisică!”. Am fost un om fără pisică 40 și ceva de ani, pînă cînd m-am pricopsit cu o pisică, după care am intrat într-un „trip cu pisici”, cum îi spun acum. S-a întîmplat în ianuarie 2020, chiar înainte de lockdown (habar n-aveam că urmează o pandemie și unlockdown pe atunci), cînd am văzut o pisică de stradă, aciuiată în curtea sau mai degrabă pe gardul unei rotiserii din cartier (și acum cred că fetele de la rotiserie o scoteau zilnic pe gard ca „s-o mărite”, pentru că pisica mea nu poate să sară, darămite să se cațere pe un gard). Era un asfințit timpuriu de ianuarie, ochii pisicii erau de un galben-verziu, imenși, de o expresivitate cum rar întîlnisem la vreo pisică. Mînca niște bobițe și se alinta aleatoriu față de oricine care trecea pe stradă. Știu că am constatat: „Uite, ce pisică frumoasă!”, mi-am luat puiul la rotisor și am plecat acasă. Poate că ar fi fost bine să mă opresc aici. Însă i-am zis a doua zi lui I.: „Dacă treci pe la rotiserie, să vezi ce pisică frumoasă, a nimănui, e acolo! Cum o fi ajuns pe stradă?”. Din păcate, nu toate pisicile de pe stradă au norocul să fie și frumoase, așa că nu le ia nimeni. Peste încă două zile am adus pisica acasă și i-am zis Sushi. Am și acum o poză din prima zi cînd Sushi explora noul ei teritoriu, iar eu mă uitam la ea cu un amestec de curiozitate și scepticism – ce fel de făptură stranie o mai fi și asta și cum ar trebui să mă comport cu ea? A urmat lockdown-ul, noi nu a mai trebuit să plecăm nicăieri, deși sîntem oameni de teren. Pisica s-a adaptat destul de greu, însă un an de zile am stat bot în bot cu ea, cum s-ar zice, în micul nostru apartament. Nu mi-aș fi imaginat că doi oameni adulți se pot îndrăgosti într-un asemenea hal de o pisică. Și ea de noi, desigur, după ce a căpătat încredere deplină. Avantajele vieții alături de o pisică sînt nenumărate, însă aș pomeni unul singur – de cînd a venit pisica, micile noastre conflicte domestice au dispărut aproape cu desăvîrșire, e imposibil să te cerți de față cu o pisică! E absurd. Totuși, nu m-aș fi așteptat ca pisica să vină și cu o atît de mare responsabilitate. Iei un animal de pe stradă și-l aduci acasă, habar n-ai ce viața a dus înainte și care e starea lui de sănătate, habar n-ai nici măcar cîți ani are, însă dacă se îmbolnăvește, tu ești cel responsabil. Am acceptat cu greu ideea că Sushi e deja o pisică bătrînă, probabil că avea în jur de 10 ani cînd am găsit-o. Și mai greu ne-a fost cînd am aflat că Sushi are FIV (un soi de HIV pisicesc), iar sistemul ei imunitar e compromis. Apoi, din radiografii (apropo, o radiografie de pisică costă 180 de lei!), am aflat și altele despre viața ei anterioară, cum ar fi că a avut o coastă fisurată și lipită prost și ăsta a fost sigur un șut de om, dar cine ar fi putut lovi o asemenea minunăție de pisică? Am făcut un calcul, doar în primul an am cheltuit cam 1.000 de euro pentru Sushi (mai mult decît am cheltuit noi doi pe servicii medicale, noroc că sîntem încă niște oameni sănătoși), înainte să ajungem la clinica  Praxis Vetlife care e absolut minunată, prin oamenii săi în primul rînd. Paraziți, otită, deparazitări, vaccinări, radiografii, alergii, probleme cu blana la năpîrlire etc. Asta pentru că în România nu există nici un program guvernamental care să-i susțină pe cei care salvează animale de pe stradă, adică de pe spațiul public. Ai luat animalul pentru că ți-a fost milă de el, e al tău, ți-l asumi! Nu există nici un sistem de asigurare pentru animale de companie, nu există medicamente compensate, mi-amintesc că la un moment dat am dat aproape 100 de lei pentru un unguent pentru Sushi. Iar cabinetele veterinare sînt în general o mare afacere, pînă să ajungem la Praxis am luat multe țepe.

Noroc că există ONG-uri și aici voiam să ajung, dar și ele sînt depășite. Cînd părinții mei s-au mutat într-o nouă casă, la Breaza, am găsit în curte o altă pisică, într-un hal fără de hal. O pisică a „casei”, chipurile, de care fostul proprietar și-a bătut joc. Cu ochii roșii pe care nu-i putea ține deschiși și se izbea de obiecte, cu urechile pline de cruste negre, s-a dovedit mai tîrziu că avea un carcinom agresiv care apare de obicei la pisicile albe din cauza expunerii la soare. Avusese grijă de ea soția proprietarului care la un moment dat a murit, iar pisica asta a așteptat-o o vară întreagă, în plin soare, pe pervazul de la bucătărie, nu s-a mișcat de acolo și asta i-a fost fatal. Sînt incredibile pisicile, v-am zis, cu dorința lor de supraviețuire și încrederea lor necondiționată în oameni. Nu poți să te muți într-o casă nouă și să ai o pisică prin preajmă care arăta ca o stafie, așa că am apelat atunci la două fete, IT-iste amîndouă, care nu aveau nici o asociație, dar salvau pisicile astea disperate, au preluat ele cazul. Pisica a stat aproape cinci luni „la spital”, tot la Praxis, i-au fost decupate urechile, acum e pisica fără urechiușe, dar trăiește bine-mersi la doi ani după operație, e vioaie și are parte de multă afecțiune din partea părinților mei. A fost a doua pisică pe care am „salvat-o” într-un fel, fără să fiu un mare fan al pisicilor, așa cum v-am zis. Și fără să-mi fac un crez din asta, cîteodată mi se pare chiar aiurea ca în acest moment, cînd e un război în Ucraina și omenirea are atîta probleme, eu să postez pe Facebook pisici care au nevoie de ajutor.

A treia pisică a fost tot un „accident”. Ne-am pomenit cu o pisicuță mică în fața porții, cu o fractură, abia își tîra piciorul din spate. În prima seară doar am hrănit-o, a doua zi ne-a așteptat opt ore sub mașina vecinului nostru, avînd acel instinct pisicesc că de la noi va căpăta ajutor. Ce puteam face? Era o dulceață de pisică. Am dus-o la clinică, am făcut radiografiile, costurile operației erau peste 1.500 de lei, adică mai mult de jumătate din salariul meu lunar, așa că am apelat la „Pisici pe creier”, cea mai activă și mai importantă asociație care salvează animale de pe stradă, în special pisici. Cazuri grave, nu ca pisicuța noastră cu o banală fractură, dar dacă ar fi rămas așa, viața ei pe stradă ar fi fost compromisă, nu s-ar fi descurcat. De curiozitate, intrați pe pagina de Facebook a acestor oameni ca să vedeți ce reușesc să facă doar cu ajutorul unor donații mărunte, 50, 100 de lei, din partea unor persoane particulare, în absența oricărei susțineri din partea autorităților sau a unor sponsori puternici. (Apropo de marile companii – la CSR nu ar putea să intre și animale din spațiul public? Nu e tot responsabilitate socială?) Și pisica noastră găsită în fața porții a avut parte de donații și am avut un mare noroc, mi-a scris o doamnă foarte drăguță din cealaltă parte a țării care voia să o adopte. Cu adopțiile e și mai greu – toți dăm like-uri pisicilor, dar nimeni nu vrea să-și asume pisica, adică se pasează pisica de la unul la altul, cum s-ar zice. Cumva înțeleg, pisica te leagă de casă, e foarte greu să găsești chiar și un om cumsecade care să treacă pe la pisica ta atunci cînd pleci în vacanță. În cazul nostru, atunci cînd plecăm într-o deplasare pentru a munci e și mai greu, tot timpul apare întrebarea: ce facem cu Sushi? 

Așadar sînt foarte mulți oameni care se adună în jurul acestor pisici ale nimănui – de la cei cărora „li se face milă”, ca mie, și se îndură să adopte, la donatori, la oengiști și la doctori. Și n-aș încheia acest articol fără să o pomenesc pe doamna doctor Lori Cîrciumaru, tot de la Praxis Vetlife. Pentru că mă uimește. Eu nu am întîlnit în ultimii ani un tînăr profesionist mai bun și mai dedicat meseriei lui, un om care să stea peste program la job doar pentru că niște pisici de pe stradă au nevoie de ajutor. (Și care să răspundă prompt și atent la fiecare mesaj pe care i-l trimit legat de vreo pisică aflată în suferință.) Ea este cea care a salvat-o și pe pisicuța albă. Nici nu știu cum am putea să-i păstrăm pe acești profesioniști în țară pentru că sînt extrem de prețioși. Despre ei nu vorbește nimeni, nu sînt vedete. Sînt oameni care își văd pur și simplu de treabă și care duc, în felul lor, țara asta mai departe.

Mai multe