Pisica şi găinile
M-am dus în piaţă să iau busuioc. Şi ce văd într-un colţ înconjurat de un gard de fier? Găini. Golaşe, cocoşeşti, doar creastă, pe jumătate moarte, c-o femeie ce le băga gîtul într-un pet cu apă. Şi găinile nu se lăsau. Trăgeau tremurînde şi scuturîndu-se de propriul cap, de propria lor şansă de supravieţuire. Stăteau ca ţărăncile în praf şi-ndrăgeau sfoara – tortura de pe gheare. Păreau moarte, doar femeia le trăgea de creste. Şi trece o cucoană. Eu: De ce? Busuioc, aha, busuioc proaspăt, pentru un popă şi o sfeştanie. Dar asta e altă poveste.
– Ale cui sînt, fă?
– Ale lui fii-miu.
– De unde?
– Din tîrg!
– Şi de ce le-ai pus aici?
– S-a dus să facă piaţa!
– Acum nu numai că creştem pisici, ne-am procopsit şi cu găini!
– Dar ce te bagi tu?
– Păi, locuiesc aici, cum să nu mă bag? Parcă văd că-ţi cresc găinile!
– Păi, fă, eu plec.
– Şi laşi găinile?
– Nu, le iau să le tai!
– De ce să le tai? Nu vezi că-s moarte?
– Las’ că nu-s moarte, sînt disperate de arşiţă.
– Fă, să nu laşi hoiturile alea aici.
– Nu-s moarte, cucoană. Astea-s găini pentru nunta lui fii-miu, de ce nu-ţi vezi tu de drum? Mişcă, nu vezi?
– Las’ că vă ştiu eu, lăsaţi aici hoiturile şi vin pisicile şi le mănîncă, mă aştept la putoare.
– Pleacă, nu cobi! Nu e pisică pe aici.
– Acum, nu. Dar mai pe seară ies toate din piaţă şi vin la hoituri!
– Dar tu n-ai treabă, nu ai treabă!
– Hai, nu te ţigăni, aici e în Obor, dar ce crezi, că-i locul nimănui? Eu sînt aici şi pute de la Obor, să nu pută şi de la hoituri.
– Tu nu auzi că are nuntă fii-miu? Cum să las găinile aici?
– Eu atît ţi-am zis, că-s moarte găinile.
– Nu sînt, pleacă, pleacă, lasă-mă-n pace, i-auzi – moarte!
– Nu plec, uite, nu plec, ia-ţi găinile din iarba mea!
– Nu e iarba ta!
– A, tu chiar vrei să vină tot blocul să te dea afară cu hoiturile astea? Asta vrei?
Femeia şi-a luat găinile şi s-a mutat pe trotuar. În vitrine erau frigidere.