Pisica de Paşte

Eu am considerat-o o scîrbă, un leș fără suflet. O chem la mîngîieri, ea fuge de rupe pămîntul, apoi dă tîrcoale și iar fuge. Unde fuge? Casa este de-o cameră, în cameră – mobilă, pe mobilă – obiecte. Camera matematic așezată, cu spații generoase de mișcare. Pisica este peste tot, dar nu-n brațele mele. Niciodată în apropiere. Am început să tînjesc după. Eram ciumat? Eram bătut de soartă, nu-i așa, să nu primesc ce i se dă omului, o blană de mîngîiat, o sforăială de moară a plăcerii. Nimic, nimic. Doar fuga, pe culoare pisimaterialic delimitate. Nici o speranță, seri în șir, pînă nu mi-a mai păsat, nu am mai vrut-o, mă făceam că nu există. Nici așa n-a mers. Nu-i păsa, nu-mi păsa. Deci pisicile sînt proiecția, ca și cuvintele, izmenele, eresurile, a sensului pe care-l dăm prezenței noastre impulsive, ne dăm mari, numim, gata, pisica, iar cuvîntul, izmana se supun. Am dovada! Apoi am început să‑n­jur pisica. Tandru, dar cu regret. Și, uite, într-o a nu știu cîta zi, cînd stăpînul a plecat de Paște, ce-mi face pisica? Stăpînul ăsta, om cu minte la cap, nu ca mine, lunatic, mereu mi-a spus că pisica asta este mișto, eu, nu. E scîrbă, rece, gheroasă și așa mai pe departe, fiară. El, nu, o știa mai bine. Și, pe cînd el s-a bucurat de Paște, uite pisica să-i dau de mîncare. O strig în gol. Nimic. Eh, așa face! Cînd colo, uite-o, la un canat, mă privește. Vorbesc cu ea. Să vină, să vină! Ea, nu. Bineeee, iar faci din astea. Dar miorlăit eu, de parcă aș fi vrut considerațiune. Îi pun mîncarea, apa. Apoi iar o caut în camera sa metric-pisicesc delimitată cu largi culoare, de alergare și țîfnă. E, uite! Ce face? Nu-mi vine să cred. Eu intrasem în cameră s-o caut. Ea, în ușă. Imposibil să n-o văd. Se dădea cu labele în sus. Am crezut că… nu, nu era nici un dubiu. Două-trei tumbe, apoi labele linse și iar învîrteală și iar… nesfîrșite minute. Tac. Privesc prin jur și mă întreb dacă stăpînul ei nu-i acasă, pitit undeva, și lui îi aruncă ocheade. Nu, nu, eram singur cu pisica. Și-mi îmi arunca ocheade, îmi dăruia bezele. Era tandră. Nu m-am mișcat, să nu sperii baletul acela. De la distanță, voia să păstrez distanța. Nu, nici o inocență. Cavalcadă cotoșmană de gesturi, întoarceri. Nimic forțat, parcă dintotdeauna făcea așa. Am rămas mut. De Paște. Minute în șir, nu o secundă, un chef, o toană.