Pisica

Duminică, pe la prînz, am sunat la primul număr pe care l-am găsit pe net. Mi-au zis că ar putea veni și acasă, ca să nu se streseze, dar le-am spus că am prefera să mergem noi cu ea. Mi-au dat o adresă, cabinetul era deschis pînă la ora 21, mai aveam timp să ne răzgîndim. Nu aveam mintea prea limpede, dormisem chinuit doar cîteva ore, inițial am stat în mașină pînă spre miezul nopții, mă tot gîndeam cum să plec la ai mei, dar nu mai aveam tren, mereu mi-am zis că nu vreau să fiu acolo cînd se întîmplă, că n-aș suporta, dar nici nu puteam pasa toată responsabilitatea celuilalt, nu era firesc să fac asta, chiar dacă bărbații, aparent, sînt mai stoici. Am vorbit cu o prietenă care mai trecuse prin astfel de situații, eu nu, m-a liniștit puțin. După care m-a apucat un soi de furie, dar știam că e furia neputinței și că nu mai pot ajuta cu nimic, tot ce s-a întîmplat în ultimele trei luni a fost oricum traumatizant și pentru noi, și pentru ea, ore și ore petrecute la clinică, ține-o, manevreaz-o, mîngîi-o, liniștește-o, spune-i că nu i se întîmplă nimic rău atunci cînd se zbătea, hai să mai facem încă o perfuzie, mai obținem cîteva zile, o săptămînă, hai că poate mănîncă, hai să-i dăm pateuț cu seringa, cum să facem să stea, toată casa era plină de vomă și de pateuț scuipat, hai să o băgăm la piept în polar, ca într-un marsupiu, sigur îi e frig de la anemia asta, uite, se încălzește și toarce, îi bate inimioara, e vie, îi e bine. Și chiar îi era bine cîteva ore, uite că mănîncă singură bobițe de pe masa din curte, îi număr bobițele, a mîncat nouă, scrîșnește din dinți de la anemie, dar mestecă și înghite și se uită la noi cu privirea aia a ei atît de tristă, simți că te scufunzi într-o mare de tristețe și că te îneci. Apoi, iar nu e bine și din nou fuga la clinică, pentru că e atît de deșteaptă știe încă din mașină, de la poartă, ce o așteaptă și miaună jalnic, îi zic „Draga mea, nu avem ce face... asta-i viața, asta-i moartea!”, o să te înțepe iar cu o mie de ace, nu-i mai găsesc vena, la cea din față are deja hematom de la perfuzii, o țin trei asistenți ca să-i găsească vena de la piciorul din spate, „Vă rog, ieșiți, ca să ne putem concentra”, ies pentru că oricum nu mai pot să o văd pe masa aia și încep să plîng, sînt deja foarte obosită. Dar hai să-i facem și o transfuzie, să facem testul pentru grupa de sînge... totuși, ce are pisica? E epuizată, e la limita resurselor, e posibil să aibă... Găsesc un motan uriaș, foarte nervos pentru că a fost luat din culcușul lui cald ca să doneze sînge pentru o pisicuță de doar două kilograme, acum e doar un schelet, o umbră a pisicii care a fost cîndva. Iar transfuzia nu are nici un efect, iar mănîncă nouă bobițe scrîșnind din dinți, i le număr una cîte una, cu fiecare bobiță mi se pare mie că se întremează, că va căpăta vitalitate, uite că poate din nou să se urce singură în pat și se așază pe burta mea, nu mai toarce, nu mai face sărmăluțe sau ce-or face pisicile cît sînt fericite, dar stă chircită acolo și pare OK. Să încercăm și cu Prednison, e ultima ei șansă, hai, cum facem să-i băgăm pastila pe gît, ține-o tu, o țin eu, a scuipat-o, e șmecheră, o ține sub limbă și o scuipă după ce scapă de noi, unde e pastila, trebuie băgată chiar în fundul gîtului ca să o înghită, e o tehnică specială care trebuie învățată. Unde e? Zace. Las-o să doarmă. Somnul le vindecă pe toate. Stau lîngă ea și o privesc cum doarme, o mîngîi și reacționează cu un scîrțîit, nu cu veșnicul ei mîrîit dulce, comunicativ cu care ne-a obișnuit să răspundă la orice, inclusiv la nume. Pulsul e din ce în ce mai slab, dacă s-ar întîmpla acum ar fi bine pentru amîndouă, ce mi-aș dori să se întîmple acum, e liniștită, eu sînt pregătită, bye-bye love, dar nu e niciodată ca-n filme, o moarte în somn fermecătoare, niciodată animăluțul tău nu pune capul jos și adoarme, o las așa o vreme, a doua zi o văd tîrîindu-se prin casă, schelet ambulant, cu ochii ei mari și expresivi, este o nouă zi din viața pisicii. 

Știți ceva? Scoateți-i branula, o incomodează cumplit! Haideți să o lăsăm în pace cîteva zile, îi dăm pastilele și o lăsăm așa ca să vedem cum se descurcă. Așa hotărîm noi, pentru că pisica nu mai poate. În noiembrie a făcut perfuzii zece zile la rînd, zi de zi am stat lîngă ea, așteptînd să se scurgă lichidul ăla cu picătura. A fost mai bine trei săptămîni, a mîncat, dar nu a pus pe ea nici un gram. 

Sîmbătă, după prînz, începe din nou să vomite, iar mie mi se strînge stomacul, nu mai pot mînca nici eu nimic. Așteptăm. Noaptea e și mai rău, vrea să plece de la noi, știu că pisicile vor să plece atunci cînd se apropie finalul. Tot sper că se va sfîrși totul într-o singură noapte. I-a fost atît de bine cu noi, n-a vrut niciodată să plece niciunde de cînd am luat-o de pe stradă și acum pisicuța noastră vrea să ne despărțim, să moară în lumea ei. Mă izolez într-o cameră, dar mă tot trezesc pentru că aud undeva un mieunat stins. La răstimpuri, cînd mă trezesc și deschid ochii pentru cîteva clipe, o văd în camera cealaltă, prin ușa cu geamuri, cum zace pe parchet ca o cîrpă. Sau cum se chinuie să se urce pe canapea. Sau cum cade.   

E duminică, la prînz, n-am dormit decît cîteva ore. E la fel de rău și e agitată. Încearcă să ajungă la ferestre, se bagă sub pat și iese de sub pat, respiră greu și totuși încă miaună cu disperare, mă uit în ochii ei fantastici de pisică și îi lipsește orice sclipire, sînt ochi pe jumătate duși. Apoi stau cu ea în brațe, pe bancheta din față a mașinii unde n-a suportat să stea niciodată, nici nu văd pe unde mergem, unde în acest București mare va muri pisica noastră, și mă tot gîndesc... oare ar fi bine să mergem la clinica ei? Să-i mai facem o perfuzie? Ce mai putem face pentru ea? Neputința asta e cumplită. Ajungem, parcăm, la recepție e o fetiță foarte drăguță, au chiar și un papagal vorbitor care mă întreabă „Ce faci?”, încerc să-i explic confuz fetei, nu papagalului, că avem o pisică în fază terminală, mă trezesc în fața unui formular, ei i se umezesc ochii, vine și un doctor foarte tînăr și o ia. Mă întreabă ceva absurd – dacă vrem corpul, dacă vrem cenușa. Ce să facem cu un corp de pisică într-un oraș sufocat de asfalt? Nu are rost, nu vrem nimic. 

Coborîm undeva la subsol, într-o groapă, acolo e cabinetul. I se face o injecție înainte de cealaltă, cea finală. Pisica adoarme, nu mai simte nimic, uite că totuși a murit prin somn, cea mai fantastică moarte. 

Ne întoarcem acasă, golul din stomac e și mai răscolitor, îmi dau seama că pisica asta, în doar trei ani, m-a învățat să fiu mult mai om decît eram înainte. N-am mai avut nici o pisică, n-am mai văzut nici o formă de viață stingîndu-se alături de mine și vă zic: moartea, degradarea asta a viului, stingerea luminii din ochi sînt urîte, măcar de-ar exista ceva dincolo de ele. Cu atît mai cumplit este cu o formă de viață conștientă, pisicile vor doar să plece ca să moară în liniște. Sau poate că e o formă de moarte conștientă? Habar n-am. Nu-mi vine să merg acasă, sînt acolo toate lucrușoarele ei, marea „avere” pe care a acumulat-o pisica asta în trei ani – un coșuleț, o cușcă, o litieră, două castronașe, o perie și cîteva jucării. Știu că va trebui să mă adun ca să strîng totul și să duc în pivniță, oricum mi se va părea că o văd și o aud prin casă mult timp de acum înainte. E o zi ploioasă, dar cu atmosferă de martie. Dintr-o curte de pe Precupeții Vechi iese o pisică ce seamănă cu ea, aceiași ochi mari și expresivi, mă bagă în seamă, se alintă și miorlăie discret. Poate vrea să-mi spună, într-o limbă a pisicilor pe care noi nu o vom înțelege niciodată, că Sushi a ajuns cu bine Dincolo. Aș vrea să cred că-mi mulțumește pentru că am făcut această alegere. Sushi a fost o pisică atît de specială încît atunci cînd, rar, ne mai certam și dormeam în camere separate, făcea ture toată noaptea de la un pat la altul pînă cînd reușea să ne împace. A fost un soi de conductor al afecțiunii cu totul speciale pe care ne-o purtăm unul altuia și pe care, după foarte mulți ani petrecuți împreună, nu mai reușim să ne-o exprimăm prin gesturi sau cuvinte. A fost atît de specială încît atunci cînd am dus-o la ai mei la Breaza, a stat o săptămînă nemișcată pe un raft de bibliotecă, ca un bibelou, de frica motanului Tomi și, cînd ne-am întors, ne-a auzit vocile și ne-a simțit mirosul, a coborît în sfîrșit scara ca să ne cheme în locul ăla sigur dintr-o casă străină pe care l-a descoperit. A fost atît de specială încît eu, timp de trei ani, n-am știut dacă sînt om sau pisică.