Pîine în loc de orice

Din studenție și pînă nu demult, aș fi putut fi președinta unui fan-club Pîine și produse de patiserie, desemnată anual din motive de competență și de experiență îndelungată în domeniu. Cunoșteam cam toate produsele după nume, frăgezime și arome și eram extrem de pretențioasă cu locurile de unde mă aprovizionam – dacă era nevoie, puteam călători pînă în cealaltă parte a orașului, numai să mă bucur de o savoare anume. Sigur, atunci nu știam mai nimic despre nutriție sau despre maniera în care carbohidrații te fac aproape pe loc fericit cînd ești stresat, nu aveam idee că pîinea conține zahăr, că unele sortimente sînt o păcăleală și nu ne hrănesc cu adevărat, că făinoasele în exces se depun cu prioritate pe abdomen și pe chip și că, deși corpul le transformă rapid în combustibil, necombinate inteligent cu proteine și grăsimi, nu te vor sătura niciodată, decît pe termen scurt. 

Exista și un motiv psihologic pentru care treceam pragul acestor locuri de huzur atît de des: pentru mine, pîinea însemna acasă. Mirosul ei mă ducea înapoi în copilărie, cînd distracția noastră preferată, în comunism, era să mergem în vizită la fabrica de pîine și să primim, la final, un colț cald, forma ei rotundă îmi amintea că, pe cartelă, familia mea avea dreptul la trei sferturi și nu am primit niciodată un soare întreg, iar covrigii, din ce în ce mai scumpi în ultima vreme, au legătură cu versiunile mele mai tinere, cînd puteam trăi săptămîni în șir doar cu ei și cu cîte un iaurt, vremuri în care consideram că a avea haine scumpe e mai important decît un stomac sănătos.

Conform studiului Global Trends in Bread and Bread Products, publicat de Innova Market Insights, pîinea este un produs de bază consumat de 80% din populație în 2022, care cunoaște o creștere anuală în lansarea de produse derivate. Dacă ar fi să cităm World of Statistics, țările cu cel mai mare consum anual de pîine pe cap de locuitor sînt Turcia (pe care, de altfel, toate statisticile o situează pe primul loc, departajat clar) cu 199,6 kg, urmată de Serbia, cu 135 kg, și de Bulgaria cu 131,1 kg. La capătul clasamentului sînt Brazilia, cu 2,88 kg, Nigeria, cu 2,26 kg și, pe ultimul loc, India, cu 1,75 kg. Pentru români, cifra se învîrte, în ultimii ani, în jurul a 90 kg, iar preferata noastră rămîne pîinea albă. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, în primele trei luni ale acestui an s-au consumat, pe lună și pe cap de locuitor, 7,2 kilograme de pîine și produse de panificație.

Am participat recent la un atelier despre pîine, despre povestea și rolul ei, condus de gastronomul Adriana Sohodoleanu, centrat tocmai pe acest aliment plin de miez, un indice de bunăstare, civilizație și identitate, dar și un purtător de semnificații religioase, culturale și etnice. Am aflat cum această „coptură” esențială este un fel de oglindă a societății, că grîul și cultivarea lui au fost cele care au structurat viața omului, obligîndu-l să rămînă pe loc, că textura și consistența pîinii trebuie să răspundă realităților geografice și climatice, că în multe locuri încă se mai face o cruce deasupra ei înainte să fie pusă la cuptor, fiind un mediator între lumea de aici și cea de dincolo, că spuma de struguri sau florile de hamei pot fi agenți de creștere și că, pe vremuri, grecii făceau zeci de sortimente de pîine, cu brînză, miere, lapte sau ierburi aromatice, ceea ce mă face să cred că modul în care ne raportăm la alimentație și ne întoarcem la anumite combinații e oarecum ciclic. Am mai povestit despre felul în care au evoluat industria de morărit și construcția cuptoarelor pentru pîine, dar și despre bagheta franțuzească, parte din moștenirea culturală recunoscută de UNESCO, alături de masa „gastronomică” a francezilor în sine, terminată obligatoriu cu desert sau brînzeturi, vin și conversație. Sau despre Salvador Dalí, pentru care pîinea era un adevărat fetiș și care chiar și-a comandat, la brutăria Poilâne din Paris, un dormitor întreg confecționat din pîine, din care candelabrul mai există încă expus (și e refăcut o dată la cîțiva ani).

Oamenii par acum a fi mai preocupați ca oricînd de sănătatea lor, așa că tind să se orienteze spre brutăriile artizanale pentru a alege produse din cereale integrale, cu ingrediente naturale și conținut redus de zahăr. Dacă, în trecut, pîinea albă era un semn de belșug, se pare că ne întoarcem la cea neagră sau la pîinea de casă – dacă o luăm de la o brutărie mică e ca și cînd o scoatem din anonimat, știm cine a frămîntat-o, respectînd toate regulile. Din mijloc de supraviețuire, pîinea ajunge să se transforme, încet-încet, într-un răsfăț. Prin patiserii trec acum destul de rar, de regulă cînd am treabă în prima parte a zilei și nu e timp de altceva, dar pîini artizanale mai iau uneori, testînd mereu un tip nou, de la cea cu supă de ceapă la cea cu prune și nuci. Le mănînc așa, goale, pe îndelete, ca și cum de fiecare dată aș încerca să descopăr un alt acasă.