Pierdut plutire și imponderabilitate

Merg în piață (Piața Victoriei) cam de pe la început, de prin februarie trecut. Recunosc că nu sînt, nici pe departe, vreo Ana Ipătescu sau măcar un cetățean model. Am încercat, totuși, să-mi fac și „meseria de cetățean“, în limitele mele: într-un mod corect și, cu siguranță, neeroic. Uneori prea confortabil.

Pentru mine era confortabil să mă duc, chiar pe minus nu știu cîte grade, la proteste. Pur și simplu, frigul nu mă deranjează excesiv. Și-l simțeam cu atît mai puțin datorită unei stări de spirit pe care am avut-o atunci, cînd am început, și mult timp după: una de euforie și exaltare. Îmi plăcea să mă duc acolo, îmi plăceau oamenii prezenți și cum își exprimau ei nemulțumirile și doleanțele (pe atunci foarte creativ, erau vremuri mai pașnice), cum aveau grijă unii de alții și cum se forma sentimentul de comunitate (pe care nu-l mai trăisem de mult). Cu timpul, lucrurile nerezolvîndu-se nicicum, mersul în piață a devenit un fel de a doua meserie, pe care o făcea fiecare, după posibilități. Iarna a trecut, dar nu și starea de exaltare: aceasta a devenit, din acută, cronică. S-a materializat într-un soi de cupolă nevăzută care se așternea deasupra mea cînd mă duceam în piață. Care mă ajuta să stau acolo, cît puteam (am limitele mele și mi le recunosc), fără să vorbesc neapărat cu cineva, fără să mă fîțîi, strigînd uneori. Am descoperit că ăsta era felul meu de a manifesta, pașnic și tăcut: știam doar că trebuie să fiu și eu pe acolo. Nu conta cine eram și cum mă manifestam, ori dacă mă observa cineva.

A trecut timpul și s-au întîmplat tot soiul de lucruri, din păcate nici unele prea bune. Atmosfera de la proteste a rămas, în mare, aceeași, deși oamenii și-au mai pierdut răbdarea. Eu, însă, mi-am păstrat bula-cupolă deasupra capului și am continuat să merg cu ea peste tot, ca o țestoasă cu carapacea ei sau precum un melc cu cochilia lui. Cînd lucrurile s-au mai precipitat și a fost demisă Laura Codruța Kövesi, oamenii din jurul meu au început să emită tot soiul de teorii, unele mai catastrofice decît altele. Ca întotdeauna, adevărul era la mijloc: unele se înscriau în teoriile conspirației, altele spuneau, pur și simplu, că se va ajunge la un război civil, că oamenii care se împotrivesc vor fi persecutați. Eu continuam să rămîn în bula mea, crezînd pe bune că, în zilele noastre, nu se mai poate întîmpla ce s-a întîmplat în anii ’90, că trăim, totuși, într-o democrație și în Europa, că avem drepturi și infomații.

De vinerea trecută, însă, totul s a schimbat. Am fost în piață, în stilul meu. Din fericire, nu mi s a întîmplat nimic rău şi nici nu am ştiut, decît vag, ce se-ntîmplă. Nu numai că am fost, dar mă mai simţeam şi oarecum „eroină“: rămăsesem singură, prietenele cu care venisem plecaseră. Şi-mi găsisem, întîmplător, locul, undeva mai departe, spre Lascăr Catargiu, într-un grup de oameni (preponderent femei, mereu am trăit mai curînd o „revoluție“ feminină) foarte activi la lozinci, dar, altfel, Zen. Am plecat spre ora 11, pentru că în jur se vorbea că o să iasă urît, ca pe 21 decembrie. Cînd am ajuns acasă, am văzut ce s-a întîmplat după ce am plecat, dar şi ce se întîmplase înainte, toate lucrurile îngrozitoare. Inimaginabile, pentru mine, una, cel puţin, pînă atunci: pe linia euforiei nu prea clar explicabile pe care o tot trăisem. Şi a optimismului de pînă atunci. Mi-am dat seama că ceva s-a schimbat iremediabil. Am simţit, pentru prima dată, gravitatea lucrurilor şi apăsarea lor. Pentru prima dată nu m-am mai simţit plutitoare şi protejată că pînă atunci.

Ceea ce nu înseamnă că nu mă voi mai duce în piaţă, ci fix contrariul. Şi nici că nu cred că lucrurile se vor schimba sau că nu vom face ce trebuie ca să schimbe. Doar că ceva din plutirea şi imponderabilitatea mea de manifestant paşnic şi ferice în bula lui şi-n mica lui comunitate în care nimic nu-l poate atinge s-a cam dus pe apa sîmbetei. Probabil abia acum am căzut în realitate şi mi-am dat seama cum stau lucrurile de fapt. Pentru mine, violența fizică e „limita dură“. Nu înţeleg cum poţi lovi, conştient, premeditat, alţi oameni, cu atît mai mult cînd nu te atacă, cînd nu ţi-au făcut nimic. N-aş fi crezut că scenariul Mineriadei se poate reactiva în zilele noastre. Noroc, totuşi, că nu chiar la fel. Că există drepturi şi oamenii şi le cunosc, că există transparenţă, că totul e mult mai la vedere.

Şi totuşi, sentimentul acela de șezătoare, în care ne vedeam cu prietenii la proteste şi mai glumeam pe seama guvernului, printre altele, s-a cam dus. Va mai fi, desigur, uneori, şi asta, dar, momentan, se aştern o anumită gravitate, tristeţe şi îndîrjire a lucrurilor peste care nu prea avem cum să trecem. (Dar care le vor împinge, cine ştie, poate mai rapid în direcţia cea bună.)

Foto: Eduard Enea