Piept de pui

Cel mai ieftin, cărnuri zic, e să bagi în tine piept de pui. E adevărat, e bun pieptul şi pentru dietă, şi la boală. Piept de pui. Doar că mi-aduc aminte ce făcea taică-meu ca să crească puiul. Într-un hambar frumos etajat băga un bec uriaş-ucigaş conectat la curent electric. Şi pufoşilor de pui-puişori le impunea ritmul de culcare-sculare prin acel bec. Aprindea la trei ore, le sugera nesimţiţilor pui să se trezească şi să se îndoape. Stingea becul, îi obliga la culcare. Puii mîncau forţat, se îngrăşau, creşteau. Minte n-aveau nici cît un pui. Te trezeai în trei luni, astfel, cu pui cam de un an.

De cîte ori vedeam însă drăcia lui taică-meu, îmi venea direct să vomit. Numai gîndul că în hambarul acela era acel mecanism de umflare a puilor îmi întorcea stomacul pe dos. Taică-meu nu vindea, aşa că n-am înţeles scopul, băga la congelator pentru vremuri nasoale. Simţea probabil că vor veni. Acum puii ăştia îi vezi etichetaţi, piepţii bine puşi la caserolă. Majoritatea însă sînt făcuţi la bec. A, nu săriţi pe mine că nu proslăvesc mîncarea bio nici mort, doar spun ce se întîmplă. Nu-nţeleg de ce nu putem fi normali, între bec şi bio este o zonă de omenie. De ce nu mai există? Nu bio este omenie, nici becul nu este omenie. Pieptul de pui este lipsă de omenie. Omul nu trage pe sfoară puiul, ci omul. Pe javra ca şi el, flămîndă şi tîmpă. Ieri am luat pui. Am luat pulpiţe, să nu vomit cu gîndul la bec-piept. Nu, pulpiţele nu sînt piept, asta-i sigur.

Foto: L. Muntean