Piața Romană
În Piața Romană, în rond, chiar pe colț unde acum e un sediu de bancă (sau o cafenea?), era berăria „Turist“, am prins-o cîțiva ani buni din momentul în care am început să frecventez cîrciumile bucureștene. Un loc sordid, mai ales toaletele care se aflau undeva la subsol și care puțeau de-ți mutau nasul, nu era indicat să mergi acolo dacă erai femeie, mereu exista riscul să nimerească peste tine vreun bărbățoi care nu se mai putea ține, făcea pe el de la prea multă bere, căci doar de-aia era la berărie. Berea ți-era adusă în niște halbe clasice, soioase, de către niște doamne și domni trecuți de prima tinerețe, îmbrăcați regulamentar în uniforme de ospătari, în alb și negru, desprinși parcă anii ’80. Era ieftină, chiar și noi, studenții, ne puteam permite să bem o bere în buricul tîrgului, unii, mai bogați, își permiteau chiar și o vodcă mică. Se și mînca acolo, dar pe nimeni nu interesa mîncarea. Îmi amintesc doar halbele cu bere trîntite pe masă, într-un interior vetust de restaurant, îmbîcsit de fum de țigară, iarna ieșeai de acolo tîrziu, la ora închiderii, cu ochii roșii și mirosind ca un furnal de fabrică. Vara, la terasă, era ceva mai respirabil. Acolo l-am întîlnit pe „doctorul”, un băiat ambițios dintr-un sat de prin Moldova care intrase primul la Medicină, fusese mîndria satului, însă marele oraș îl bețivănise de tot. Era deja rezident, după ce ieșea din gărzile lungi de la spital pentru care, pe atunci, era plătit în bătaie de joc, venea acolo și bea halbă după halbă. Ca să scape de duhoarea de spital, de mirosul morții care i se lipise de haine. Așa spunea el, însă cu alte cuvinte, și nu se mai dădea dus pînă nu se făcea praf, ce s-o fi ales de băiatul ăla? Tot la „Turist” ne întîlneam cu un coleg care ne cerea necontenit bani, deși știa că nu aveam un șfanț, dar omul încerca. Tot timpul avea probleme, tot timpul trebuia să-și plătească alte datorii, fuma stresat țigară de la țigară și dădea telefoane de pe o „cărămidă” Alcatel, abia apăruseră mobilele, o convorbire costa enorm, uneori dădea doar beep, așteptînd ca presupușii lui prieteni cu bani să-l sune înapoi și să-l împrumute. L-am revăzut de curînd, tot la o cîrciumă, în orașul său natal, era tot stresat, mahmur și bîțîia din picior. Mă întreb cum de unii oameni nu reușesc să se schimbe nici într-o sută de ani. M-am schimbat de sute de ori de atunci, e adevărat că nu într-un mod fundamental, pe undeva am rămas o boemă, un om care preferă lenea, loisir-ul unei munci aplicate, care preferă libertatea absolută unei înregimentări plicticoase, pierdutul vremii la un mod filozofic și asumat, tăiatul de frunze la cîini sau, mai nou, la pisici. Da, sînt la fel, aceeași fată amețită din berăria „Turist”, dar totuși mult mai înțeleaptă, pentru că la un moment dat, în mod inevitabil, apare un prag, îți dai seama că nu ești nemuritor, iar frica aia pe care n-o simți la 20 de ani te face mai precaut, mai cumpătat.
Chiar alături de „Turist”, pe Mendeleev, lîngă covrigăria unde mereu era coadă la covrigi calzi – masa noastră de prînz aproape zilnică –, era „aia mică”, o bodegă despre care nu-mi amintesc să fi avut vreun nume, alcătuită din două încăperi cît o sufragerie, afară avea o terasă cu patru mese din plastic. „Aia mică” era o variantă mai prietenoasă față de berăria „Turist”, terasa aia minusculă aflată la capătul unei scări cu cîteva trepte îți oferea o perspectivă de sus asupra intersecției și te făcea să te simți, pentru puțină vreme, stăpînul orașului. Mai ales sîmbăta, în zilele cu soare, cînd traficul era molcom și oamenii ieșeau la plimbare și la cumpărături, în Amzei, atunci cînd piața încă mai era piață. Știam că dacă vom trece pe aici un pic după 12 vom găsi la una dintre mese doi prieteni, un cuplu simpatic pe la 30 de ani (noi aveam 20 și un pic), încărcați de sacoșe cu roșii, brînză și leuștean, care s-au oprit la „aia mică” pentru o scurt popas. „Familiștii” erau uneori însoțiți și de copilul lor de 8 ani, un puști minunat, care pe la a patra bere a părinților se plictisea cumplit, voia să plece, așa că cei doi îl trimiteau acasă cu taxiul, casa fiind undeva la 500 de metri de „aia mică”, dar erau intersecții de traversat. Volubili, plini de viață și de chef de taclale, sticlele goale se tot înmulțeau pe masă, se făcea ora cinci, șase, apoi se însera și nu ne mai dădeam plecați, „hai că e ultima bere și mergem!”. Cu ei chiar am ținut legătura și dacă mă întrebați ce face puștiul, dacă a suferit traume pentru că părinții l-au ținut „prizonier” la cîrciumă atunci cînd era mic, o să vă zic că e bine-mersi, la fel de volubil și de comunicativ ca părinții lui, un om de lume. Doar că crescut. Cînd nu ai copii, îți dai seama cum trece timpul doar cînd vezi ce se întîmplă cu copiii altora. Puștiul a terminat facultatea, a fost în Anglia, s-a întors din Anglia, a venit la un moment dat la o lansare a unei cărți pe care o scrisesem și m-am bucurat cît de frumos crescuse, cu aceleași replici spirituale ale lui taică-su, cu sensibilitatea maică-sii. Totuși, e un șoc cînd un copil mic pe care l-ai cunoscut cîndva intră în relație cu tine ca adult, îți pui întrebări despre cît de „expirat” ai ajuns, apoi jubilezi la fiecare punte între generații pe care o descoperi – că joci aceleași jocuri, că îți place aceeași muzică sau citești aceleași cărți.
Un pic mai sus, pe Dacia, era „La machedoni” sau 133, restaurant mic-burghez, ceva mai scump ca „Turist”, cînd mergeai acolo chiar ieșeai în oraș. Se servea și mîncare, dar băutura era baza, șprițul subțire de vară cu apă minerală, ți-l aduceau ospătari tot de modă veche, însă nu în scîrbă, ca la „Turist”, cu zîmbete și prietenie. Toalete tot mediocre, dar măcar nu puțeau. Terasă mare, cu umbrar, era o plăcere să stai vara acolo pe caniculă și să șprițuiești pînă seara tîrziu, să privești bulevardul și opririle succesive ale autobuzului 133 care avea stație chiar în fața cîrciumii și care pe mine mă ducea acasă. Te simțeai ca într-o haltă necesară. Aici se mutaseră la un moment dat toți mușteriii de la Muzeul Literaturii după ce se închisese celebra cîrciumă, era sediul principal, apoi mulți au îmbătrînit suficient ca să nu mai iasă din casă, alții au murit. „La machedoni” era genul de loc unde nu mergea oricine, evitat de cocalari & piți ce începuseră să se dea cu bemveul prin Piața Romană. Nu era cool, făcea parte dintr-o viață sinceră a orașului pe care ei nu o înțelegeau, crîșmă de babalîci care beau metodic, așteptînd lăsarea serii. Două sute de metri mai sus fusese cîrciuma Muzeului, unde mergeam deseori cu colegii mei de la Dilema, cei din generația mai veche, după ședința de redacție, ca să discutăm, desigur, despre literatură. Nu eram singurii. La toate mesele de acolo se discuta, într-un fel, doar despre literatură. Cîrciuma aia era literatură. Cînd aveam bani ne luam și mici, era un grătar plasat chiar la intrare care mereu mă îmbia, mai ales atunci cînd nu-mi permiteam mici, doar bere. Însă nu m-am îndrăgostit niciodată de cîrciuma aia – mi s-a părut un pic misogină, un pic prea excesivă pentru mine, de mai multe ori m-am simțit prost acolo din cauza unor remarci ale unor bărbați, scriitori, desigur. Eram o copilă. Totuși, îmi amintesc cu plăcere oamenii care veneau acolo ca să vîndă cărți vechi, care se perindau pe la mese, o carte vîndută însemna pentru ei o bere, sau de pictori care își vindeau picturile. Erau personaje literare, nu mi le mai amintesc pe toate.
Așadar, patru locuri de pierzanie într-un spațiu de nici 200 de metri pătrați, locuri în care pentru mine orașul devenea viu și de multe ori patetic, noroc că exista autobuzul 133 care să mă ia de acolo și să mă ducă spre casă, spre o lume mai normală de pe Calea Moșilor. Dar vremea cîrciumilor a trecut. Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi. Nu se mai țin cu degetele de nas ca să meargă la toaleta barului sau îi roagă pe partenerii lor să le însoțească. E un oraș care a dispărut, la fel ca multe alte orașe numite București care mai există doar îngropate în amintirile unora. Nici nu știu ce mai e acum prin Romană, în afară de o cîrciumă bio de hipsteri unde o bere e 25 de lei, niște localuri cu hamburgeri homemade, o ceainărie unde totul e infuzat ca la carte. Ne-am civilizat.