Piaţa Gorjului

Dom’le, nu-s de găsit în piaţa aia dovleci mici. Numai uriaşi. Am luat bucăţi dintr-unul. Ţăranul spunea că avusese dovleacul cela 40 de kile. Că uite-aşa l-a tîrît cu covorul pînă-n piaţă. Am cumpărat, că era ca o carne, ca un muşchi de vită. Un leu şi douăzeci kilu’. Nu ştiu cum s-or fi calculat banii ăştia. Apoi, am luat praz. Mi-a cîntărit tînărul trei kile. Mi-a zis de patru lei total. Plec, uitînd să plătesc. Mă strigă, plătesc cu zece lei. El îmi dă rest cinci lei. Doi „lapsuşi“, uituc contra uituc, răzbunare. Mere, doi lei. Iau trei kile din alea plinuţe, micuţe, rumene. Ţăranca îmi face reproş că de ce n-am luat de prima oară de la ea.

Ce m-am plimbat ca un coi într-o căldare? Uite, madam, aşa-mi place mie. N-am repezit-o. Caut o băcănie. Să iau mirodenii de plăcintă de praz, de dovleac, de mere. Şi nu găsesc. Dughene răsuflate, plictisite, mohorîte. Găsesc femeie la tejghea – munte de produse, afară. Găsesc tot: făină, untdelemn, scorţişoară, stafide, oho, dar ce n-am luat! Eh, acum caut un pic de carne. Şi găsesc Madisan. Mereu e plin, îmi plac mezelurile ţigăneşti, dar nu-mi place coada mitocană. Trec la Cristim. Murdar magazin. Îmi fac treaba cu un pic de săsesc şi cremvurşti. Dom’le, tot iau un pic de parizer, de poftă. Nu e, nu mai găsesc parizerul copilăriei. Gustul ăla usturoiat. Nu mai sînt şoriceii de altădată prin parizer, nu mai sînt şi nasol mai e. Parizerul e fad şi uriaş. Mi-e silă. În rest, pomi de pus în pămînt. Să iau sau nu? Erau meri, peri, pruni, lămîi. Eu cred că e nebun ăla ce stă-n piaţă cu aşa ceva.