Piaţa Amzei - mărirea şi decăderea

S-a ales praful de Piața Amzei. Nu am cum s-o spun mai pe șleau. Semnele au curs doldora încă de mulți ani, timp în care s-a construit și apoi a zăcut gol spațiul care a fost ridicat pe locul vechilor tarabe. O mizerie pătrățoasă în care au stat un pic și apoi au plecat doi-trei vînzători de mere și portocale, de legume de supă, de kiwi și de zeamă de varză. Sus, la etajul unu, se instalase chiar și o pescărie, care n-a rezistat mai mult de cîteva săptămîni. La parter, printre legumele de supă și mănunchiurile de pătrunjel, era și o unguroaică ce vindea pîine de casă. Femeia a fost una dintre cele mai longevive prezențe de după redeschidere pînă cînd, de curînd, n-a mai rămas picior de vînzător în clădirea asta nouă.

Refacerea spațiului din Amzei a fost un șir formidabil de rateuri și de afaceri dubioase. Odată cu vechile tarabe s-a dus naibii și tot suflul din zonă. Țin minte, parcă, piața din copilărie. Memoria mea agață imaginea vălurită și cenușie a tarabelor din beton, cu butoaiele mari de murături alături. Sau poate nici nu e memoria mea adevărată și e o reconstrucție din povestirile mamei, care-și aduce aminte că în Amzei mai găseai, pe vremurile mizerabile de foamete, nici mai mult, nici mai puțin decît andive. Nu mai știu a cui amintire zace în capul meu. A mea e sigur însă amintirea pieței așa cum era ea pe la mijlocul anilor ’90 cînd, pe lîngă vînzătorii de legume, fructe și murături, apăruseră în piață și tarabele cu plastice, papuci, oale și ulcele, mături, mopuri și găleți. Căni, chiloți, aparate împotriva țînțarilor. Dar piața zumzăia vie.

A urmat, cum ziceam, lunga perioadă de reconstrucție și lunga pauză cînd, aparent, acolo nu se întîmpla nimic. Cînd locul a fost redeschis, s-a încercat și o remodelare pe afară cu chioșcuri de lemn din care nu s-au vîndut, o vreme, căciuli și blănuri de vulpe, ilice și cojoace de oaie, dar s-au vîndut mici pe grătar și cîrnați. Ba s-a încercat și organizarea unor concerte jalnice pe o scenă improvizată pe care s-au produs artiste în fuste scurte de plastic.

Nimic n-a ținut. Lipsa de viziune și nepăsarea, laolaltă cu un aer greu și schimbat care s-a abătut asupra zonei, au făcut ca locul să arate acum dezolant. Știți, există anumite locuri în oraș care poartă asupra lor un soi de pecete a neputinței. Oricine ar închiria spațiul respectiv, orice s-ar face în el, totul pare sortit eșecului. Cunosc cîteva asemenea locuri în București, colțurile blestemate ale unui comerț eșuat din fașă. Piața Amzei a ajuns cam așa ceva.

Zona s-a transformat, în schimb, prin cele cîteva baruri și băcănii cu pretenții, într-o scenă vie a hipsterelii. Te simți prost să mai treci încălțat în șlapii de acasă și cu punga aia maro cu păsări de la Mega Image prin fața unui bistrou care gătește organic și pe terasa căruia se însoresc tipi și tipe cu Ray-Ban la ochi. Nu spun în nici un caz că asta ar fi ceva rău, că invazia hipsterelii în zona Amzei strică în vreun fel. Nu, spun doar că piața asta s-ar fi putut orienta mai bine dacă cineva se uita cu atenție în jur. Băcăniile alea cu pretenții nu știu cît vînd și cît produc, dar nu par a le ieși cozile de clienți afară pe ușă. La cîtă supă organică și cafea etică se cere prin zonă, mă gîndesc că în Amzei se puteau face oareșce tîrguri sau standuri cu vînzare permanentă de fructe și legume, pești, mîncare de stradă și te miri mai ce, pentru că și lumea asta tînără și hip mai și gătește din cînd în cînd. În plus, în zonă încă trăiesc și au nevoie de o piață tradițională, cu prețuri cît de cît decente, bătrînii rezidenți. Pentru toate îți trebuie, bănuiesc, ceva perseverență, răbdare și depărtare de scîrbosul obiectiv – să facem bani repede și după noi, potopul.

„Nimic, nimic n-au mai lăsat aici“, mi a zis deunăzi o doamnă în vîrstă, răspunzînd cumva mirării mele cînd am găsit locul complet gol. „Mă întreb ce-or face în clădirea aia“, i-am zis, reflectînd cu punga goală în mînă. „Cică sală de evenimente, naiba să-i ia!“

De alături, doi bărboși cu omlete în față se uitau la noi prin ochelarii de soare.