Pets

Am avut animale în casă toată copilăria şi viaţa adultă de pînă acum. Povestea noastră de dragoste a început cu un pui de pisică băgat clandestin în casă. Mic, tărcat, cu ochii abia mijiţi, cu lăbuţe tremurătoare şi o coadă cam cît degetul meu mic de şcolar în clasa a II-a. Domesticirea părinţilor întru păstrarea pisoiului a fost un prag peste care a trebuit să trec folosindu-mă de orice fel de truc imaginabil: diplomaţia primară prin care renunţam public la toate privilegiile, linguşirea grosolană a mamei, ochi înotînd în lacrimi cu pisoiul ţinut în braţe, ameninţarea că, dacă nu va fi primit, o să dorm cu el pe preşul din faţa uşii.

Tata a cedat primul. Mama s-a înclinat în faţa inevitabilului şi a organizat logistic instalarea puiului în casă. Pisoiul s-a făcut o ditamai pisica – leneşă, grasă, iubitoare şi degrabă torcătoare. A trăit 21 de ani şi mi-a însoţit copilăria pînă în adolescenţă şi mai încolo. A suportat cu graţie şi deferenţă toate celelalte suflete aduse după aceea acasă. Pui neputincioşi de vrabie, salamandra Calache cu burta portocaliu-pătat, peşti de toate soiurile (amestecaţi pînă la ameţeală în bolurile lor cu o lăbuţă mai degrabă jucăuşă, şi nu lacomă), boxeriţa Şeker cu care a convieţuit demn pînă la adînci bătrîneţi, petrecîndu-se apoi în moarte una pe cealaltă şi lăsîndu-ne pe noi, oamenii, cu sufletele grele, descumpăniţi în faţa nimicului şi în faţa vaselor în care-şi primeau mîncarea şi apa. 

Foarte multă lume de la oraş are animale prin casă. Foarte mulţi bătrîni îşi petrec singurătăţile cu un cîine sau o pisică. Nelipsiţi în plimbările matinale şi în cele de seară sînt pensionarii legaţi ombilical cu lesa de cîte un pechinez. Sau de un maidanez oarecare la fel de obosit, la fel de albit, la fel de imun la zgomote puternice. Rasele vor fi mult mai variate şi mai scumpe la cei tineri. Tot ei vor căuta apoi să-şi plaseze pe la amici pisica sau cîinele, după ce li se naşte primul copil. 

La ţară, iubirea de animale face oarecari diferenţe. Vacile de lapte, purceii de carne, găinile ouătoare, dobitoacele utile vor fi primele îngrijite în zori. Vor primi nume şi vor fi alintate. Vor fi sacrificate gospodăreşte, iar pentru ele vor vărsa cîteva lacrimi nepoţii fragezi. Lacrimile vor fi repede uitate pentru şoriciul călduţ al lui Ghiţă. Caii destoinici vor fi temeinic ţesălaţi iar în coama arămie şi în coadă li se vor împleti panglici roşii, de deochi. 

Pat Shipman e profesoară la Pennsylvania State University şi, în numărul din august al Current Anthropology, încearcă să demonstreze că însăşi existenţa animalelor ne-ar fi ridicat la condiţia de oameni. Totul a început – scrie doamna Shipman – în urmă cu 2,6 milioane de ani, cînd strămoşii noştri au început să tranşeze carnea vînatului, cu unelte de piatră. Existenţa acelui vînat i-a obligat să-şi facă acele unelte. Nevoia de a aduna şi de a comunica informaţii despre animalele care le ofereau hrană a dus şi la apariţia limbajului şi a artei. Cele mai elaborate reprezentări grafice din peşterile de la Lascaux sau Chauvet nu sînt plante, munţi sau rîuri, ci animalele desenate în cele mai mici detalii. Teoria profesoarei Shipman ajunge chiar la a face din ceea ce numeşte „the animal connection“ una dintre trăsăturile de bază ale umanităţii. Desigur că între confraţi au început deja contestările, iar întrebarea legată de nevoia noastră de a avea animale în preajmă rămîne deschisă. Se va găsi întotdeauna un fel complicat de a explica relaţia între părinţi şi copii, iubirea, frica de păianjeni, înstrăinarea din oraşele mari, relaţiile intertribale la indienii din Amazon şi, iată, nevoia de animale. Multora dintre noi probabil că ne ajunge o pereche de mustăţi zburlite, un nas rozaliu, o blană ca mătasea şi un tors sănătos de-ţi zbîrnîie pieptul cu motan cu tot. E un fel de dragoste care rareori îşi caută rădăcinile. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.