Petreceri în familie

18 noiembrie 2010   Societate

Acum cîteva zile am fost la o petrecere, de familie, care, în sfîrşit, mi-a reabilitat concepţia asupra acestui fel de celebrări în general: un party de Sfinţii Mihail şi Gavril în care, în primul rînd, toată lumea era foarte civilizată.

Ce mare lucru, veţi spune, şi pe bună dreptate, ca o petrecere să fie civilizată? Din ce familie grobiană trebuie să provii ca să te mire un asemenea lucru subînţeles? 

Mă miră, deşi familia mea nu e chiar grobiană. Dar, de cînd mă ştiu, toate adunările noastre familiale s-au desfăşurat, în primul rînd, în spaţii meschine: în cîte-o sufragerie de bloc unde lucrurile erau destul de înghesuite şi oamenii aşijderea. 

Atît de înghesuite încît mi s-a imprimat, aproape pentru totdeauna, ideea că te simţi confortabil şi protejat doar într-un loc strîmt, în care vecinul de scaun îţi suflă-n ceafă. Spaţiile mai largi mi-au dat, pînă la o vîrstă, fiori de-a dreptul. Cînd a fost vorba să ne mutăm în casa unei prietene care rămăsese de tot în străinătate, prin anii ’80, am refuzat în momentul în care am văzut-o: era veche, spaţioasă, aranjată elegant, cu mobilă stil... Ţin minte cît de tare m-am bucurat cînd, într-o zi, ne-am dus la respectiva adresă şi am găsit locuinţa sigilată (locatara plecînd, statul comunist şi-o luase înapoi). Aşa că a trebuit să ne întoarcem în apartamentul nostru de două camere din Şos. Giurgiului, în care lucrurile aproape stăteau să cadă pe noi. 

În al doilea rînd, la aceleaşi sărbătoriri, membrii familiei mele, extinse (adică plus bunici şi un unchi), nu se sfiau să-şi susţină, vehement, punctele de vedere divergente. În stilul filmelor italiene cu Ana Magnani, aş spune, mergînd tot pe firul unor amintiri de atunci. Susţinerea pînă în pînzele albe a părerilor contrarii nu ducea la destructurarea familiei, ci doar la meciuri verbale mai pasionale şi pe tonalităţi mai stridente. 

Efectul asupra mea a fost, iarăşi, asemănător celui al spaţiilor restrînse: mi s-a părut că aşa e normal, că oamenii, în totalitatea lor (!), sînt mai iuţi din fire. Şi că vorbele nu fac rău, chiar cînd nu sînt prea politicoase: ele zboară, ca-n maxima latinească (verba volant...), şi cei care le-au aruncat (cel puţin în cazul „clanului“ meu...) se împacă. 

Odată cu trecerea timpului, şi a copilăriei, petrecerile de familie au devenit mai liniştite; dar au rămas la fel de înghesuite. În ţinute la fel de casual, cu aceeaşi aură de „noi şi-ai noştri“ în jurul lor. Mulţi oameni aşezaţi pe scaune sau canapele, discutînd, cu pahare în mînă. Veseli, în general. Dar neceremonioşi. Am iubit şi continui să iubesc lipsa de ceremonie, şi de fast, familiarul afectiv cu tot ce implică el. Doar că, uneori, probabil şi sub efectul produselor culturii populare pe care, teoretic, le studiez (dar, de fapt, le şi consum) simţeam uneori şi nevoia de alt tip de sărbătorire. Una cu puţin... glamour, în care lumea să arate bine, sau măcar să se joace de-a asta, temporar şi asumat. Mereu am fost, programatic, mai presus de micile detalii vane lumeşti, alegînd calea, să-i zicem, „metapetrecerii“. Urmînd o logică de genul: eleganţa şi fastul nu contează, convenţiile trebuie eludate. 

Recent însă, am fost la o petrecere, de familie şi nu numai, într-un spaţiu generos şi elegant amenajat. În care toţi cei invitaţi aveam loc nu numai să stăm pe scaune şi să discutăm, ci chiar să ne mişcăm. Unde invitaţii au putut veni în haine de gală, care altădată mi s-ar fi părut derizorii, dar acum (să fie de vină şi vîrsta...) le-am găsit cît se poate de potrivite. (O doamnă în rochie neagră şi lungă de catifea sau un domn într-un costum impecabil nu mi s-au mai părut, neapărat, extratereştri.) În care nu am mai ridicat tonul unii la alţii, ci ne-am vorbit destul de suav... 

Culmea e că nu m-am plictisit deloc. Mi-am dat seama că se poate şi aşa, şi că un tip de sărbătorire nu-l exclude pe celălalt, fiind posibile ambele variante. Şi că epoca în care am trăit o parte din viaţă ne-a creat prejudecăţi de care cu greu ne dăm seama...

Mai multe