Personal auxiliar
Merge încet, pe faţa ei poţi citi plictiseala şi acreala unei zile lungi şi fierbinţi de lucru. Duce în mîna dreaptă un soi de băţ lung din care se ramifică mai multe crengi de care atîrnă nişte sfere mov. Chestia asta din mîna ei poate fi reinterpretarea unei pălării a vreunui nebun de curte regală. Bilele mov, pe care le ghicesc a fi moi şi pufoase, se clatină în toate direcţiile la fiecare pas. În spatele celei care poartă zurliul toiag – o procesiune de moşi şi babe.
Grupul organizat de turişti pensionari îşi consumă rentele prin Europa Occidentală şi chiar acum, într-un orăşel medieval perfect conservat unde peste un lăcaş de cult vizigot s-a construit o moschee, iar peste moschee o catedrală. Perechile de moşi şi babe merg ca la grădiniţă, doi cîte doi în spatele doamnei cu bile mov. N-ar îndrăzni să se abată de la drum şi de la program. Orice pas în stînga sau în dreapta, orice lipsă la apelul vizual duce la o fluturare nervoasă a toiagului mov, flamura cuceritoare, bastonul călăuzitor al unei cruciade turistice în care eticheta cere disciplină, un mers tîrşîit de muzeu şi capetele lăsate pe spate la fotografiat turnuri, creneluri, faţade şi bolţi pictate.
Procesiunea de pensionari e compactă şi înşelătoare. Nu poţi izola nici o figură. Toţi seamănă între ei, de parcă au fost turnaţi în aceleaşi matriţe. Ele sînt tunse scurt şi blonzite, cu ochelari cu rame subţiri, aurii, au cercei, inele şi brăţări şi genul ăla de bermude imposibile, nici scurte, nici lungi, din care ies picioarele fanate, albe, încălţate în sandale cu tălpi ca de tractor. Ei poartă şepci, tricouri colorate peste semi-burţi şi au primit cu toţii Ordinul Sfîntului Aparat de Fotografiat; harnaşamentul e aşezat pe diagonala pieptului, încrucişat pe acelaşi piept mîndru cu Ordinul Sfintei Borsete în care se află paşapoarte şi banii pe care au auzit că trebuie să-i păzească cu zece ochi de mărunţii hoţi de buzunare locali.
În faţa lor flutură femeia asta plictisită toiagul cu bile mov, cu ei trebuie să petreacă zile întregi de mers în orăşele medievale, pe străzi înguste, în muzee şi pe terase organizate de berării, la vreo degustare tradiţională de te miri ce, la cofetăria cu marţipan – tradiţie de secole – şi alte asemenea chestii.
Ea este parte a celor care susţin eşafodajul complicat, menit să servească (şi să supravegheze) turistul. E sora bună a celor care stau ascunşi de lumina soarelui în săli de muzee. Îi vezi pe cîte un scaun, în colţ. Ei au grijă să nu bei apă pe lîngă un Goya nepreţuit din perioada neagră, să nu te apuci să atingi cu vîrful degetului vreo trăsătură lucioasă de penel a vreunui maestru flamand cel Bătrîn, trăsătură care de aproape nu înseamnă nimic, iar de departe face o dantelă diafană şi argintie la gîtul unei matroane înţepate. Oamenii ăştia ascunşi de lumina soarelui îşi omoară zilele pe tablete şi pe ecranele telefoanelor. Unii învaţă chineza, i-am văzut cu caiete, scrijelind la ideograme. Alţii citesc, mulţi schimbă nesfîrşite mesaje pe telefoane cu cei din lumea de afară. Întotdeauna m-am uitat cu atenţie la oamenii ăştia, am recunoscut prezenţa lor şi i-am observat la fel de bine ca pe tablourile pe care le păzeau. În contrapartidă, în ochii lor eram cu toţii o masă informă de omenire din toate colţurile lumii, enervantă uneori, plictisitoare de cele mai multe. O turmă în şlapi şi sandale care bifează şi muzeul ăsta pe listă. Tu, paznic la muzeu şi om de ordine, alegi să stai lîngă un tablou trecut cu vederea, un mic studiu, poate un ucenic umil rafaelit, lumea te ocoleşte, nu e spectaculos.
Aţi observat vreodată cupidonii din picturi sau basoreliefuri? Ei sînt cei care susţin eşafodajele complicate, leagă panglicile care închid frumos un peisaj, fac giumbuşlucuri ascunşi la picioarele vreunui personaj important, aruncă cu mere în derîdere într-o scenă importantă cu decapitări. Acum mai priviţi-i încă o dată pe cei cărora nu le dăm importanţă în vacanţele noastre anoste – personalul auxiliar.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.