Pericol de plictiseală
„Gîndul că viaţa lui este condamnată să se desfăşoare departe de sursele puterilor sacre, că strădaniile sale sînt condamnate să se epuizeze, poate, în cele din urmă, din cauza unor circumstanţe ostile, îl copleşea. După ce rămînea însă o vreme mîhnit în faţa cărţilor sale...“ Şi bla bla bla şi bla bla bla.
Aşa m-am împotmolit eu cu mîhnire în solul cleios al unui romănel de nici două sute de pagini, preţ de cîteva zile. Sînt, de regulă, o cititoare spornică, însă sensibilităţile retractile şi tablourile apăsător expresioniste de la o mie nouă sute ale austriacului Musil mi-au dat acum mari bătăi de cap. Şi era în fond o poveste absolut contemporană şi vie (dincolo de faptul că personajele umblă cu spadă la şold): nişte adolescenţi închişi într-un internat chinuie şi abuzează în fel şi chip de un coleg care nu e străin, la rîndul lui, de toate vinovăţiile şi ispitele. Pînă mi-a explicat însă austriacul în ce fel, de ce, cum şi care sînt resorturile întîmplării, răbdarea mea victoriană a fost pusă la grea încercare.
Şi am stat şi m-am gîndit. De fapt, nu mai am deloc răbdare. Un articol temeinic, care trece bine de patru pagini, serios şi documentat, sfîrşeşte deseori a fi citit în diagonală. O întîmplare povestită mai îndelung de un cunoscut oarecare îmi trezeşte o plictiseală literalmente sfîşietoare. Mă trezesc gîndind, în timp ce omul povesteşte: „Aşa. Şi care e ştirea?“. Zapez isteric pe televizor. Nimic, nimic, nimic. Constat că-mi scapă filme sau emisiuni bune, prinse însă pe picior greşit. Un cadru lung, static, un răspuns neinspirat, un decor care pare, în fracţiunea de secundă ce desparte două canale, teribil de anost. Mă surprind uitîndu-mă fascinată minute în şir la un bucătar care prăjeşte ceapă, la întîmplările extraterestre şi imbecile ale Kardashienilor – un reality show al unui familion armeano-american, la o doamnă grasă căreia lumea îi zice Cruduţa.
Pe Facebook, la fel. YouTube, YouTube, YouTube, un link la o postare din blogul personal al unui individ, poze de toamnă, poze de toamnă. Nu-i vorbă, sînt o grămadă de oameni care semnalează articole interesante din The Economist, blogări informaţi şi vag snobi ai New Yorker-ului, link-uri numai bune să mai pricepi ceva din lumea asta. Majoritatea nedeschise, necomentate, ne-likeuite. Mai jos, altcineva a mîncat ridichi: are vreo cincizeci de comentarii. Carevasăzică nu-s singura care nu are răbdare.
Deunăzi, la metrou, un domn aproape că mi-a sărit în braţe pe scări. Eu urcam, el cobora furtunos pe scări să mai prindă uşile deschise. Metroul ăsta vine de regulă cam la cinci minute. Acum cîteva zile, un taximetrist pe care-l rugasem să mă ducă în centru a schimbat de vreo patru ori benzile, în cîteva sute de metri. Nu nimerea nicicum banda aia bună, mai liberă. M-a hîţînat pînă la vertij. N-avea răbdare, deşi perspectiva zilei lui de muncă era netulburat aceeaşi: un alt client, acelaşi oraş teribil de aglomerat pînă seara tîrziu, cînd îşi va fi terminat tura.
La fel, în hipermarketuri, pare că nici noi nu nimerim niciodată banda aia bună. Pare că ne aşezăm invariabil la casieriţa cea mai lentă, la aia începătoare; evident că numai acolo unde noi ne aşezăm se va termina hîrtia din casa de marcat, cineva va avea un produs fără cod de bare sau va plăti în bonuri şi se va gîndi o eternitate ce să mai ia de rest. Nu observăm la timp coşul imens, plin pînă la revărsare, al celui din faţa noastră. Pe măsură ce scoate din el şi nu mai termină, privirile noastre ucid. „Ce i-or trebui atîtea şerveţele? Doamne, ăsta iese la un grătar undeva. A cumpărat toţi cîrnaţii din magazin! Ah, mai vine şi nevastă-sa cu două sticle de ulei!!“ Şi strîngi din dinţi şi te consumi.
Obişnuiesc să rîd de firile contemplative manifest. De ăia care zic cu oarece emfază „Dă-te un pas în spate şi stai un pic cu tine însuţi“. De ăia care se laudă că au renunţat la televizor. Aşa că nu zic că ar fi bine să mai las naibii telecomanda aia. Zic doar că romănelul lui Musil se termină cu bine.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.