Pepenele la un leu kilu’

E vremea pepenelui. Un pic ’naintea Sfîntei Marii mari şi pînă la a mică. După aia s-a dus, se îneacă, se duce, se rostogoleşte. Nu ne mai pasă de el. Mi-e teamă de pepene. Cum mi-e teamă, vai, de tot ce-i legumă şi se face mai devreme pe piaţă, decît în pămînt. Prefabricatul. Am crescut cu ideea: băiete, vezi că i se învîrte goada şi, prostul, se coace mai repede. El mare, nătăfleţ stă şi aşteaptă să-l ridici, să-l duci, să te bucuri de zeama, roşul lui. Şi-nainte de asta un ţăran, un neica nimeni îşi bate joc de el, îi omoară viitorul.

El, naiv, suportă prostia omului. Acum învîrtitului cozii i s-a adăugat chimicala. Blajin cum e, pepenele înghite şi nepotrivirea asta. Tîmp, se înverzeşte la coajă mai abitir. Vai de capul lui, că-i numai cap. Şi standardele noastre scad. Scad. Zicem că-i verde în coajă, vai de mama noastră, îl cumpărăm şi cînd ajungem să-l băgăm în pepenele nostru-stomah, ce să vezi? Nu-i dulce. E iluziile noastre, vai! Că-i dulce! N-are, neică, zeama aia să ţi se scurgă pe deşte, pe bot. Să te-nfigi în el ca turbatul şi să nu-l cuprinzi că dă pe dinafara ta. Şi să-l vrei tot şi să te umfli şi să zici; nu mai pot! Şi să mănînci iar ca să-l domini, să-l ai în tine, să-l termini. Pepene în pepene eşti! Şi ce bine e! Azi, te păcăleşti cu pepenele. Te păcăleşti şi cînd să fie iluzia ta? De două îmbucături? Hai! Atîta! Şi-l laşi. Deziluzie. Nu te umfli. Păcat! Mare păcat!