Pentru votul obligatoriu
În zgomotul produs de anul electoral 2014, parcă mai asurzitor decît în trecut, sau poate urechile noastre au obosit, se face auzită firav o vorbă, îşi face simţită prezenţa o idee. Este vorba despre potenţialitatea introducerii votului obligatoriu la baza sistemului electoral românesc. Cred că merită să stăruim puţin asupra sa, deoarece, dacă ar fi aplicată, o asemenea măsură ar putea schimba multe în favoarea tinerei noastre democraţii.
În primul rînd, o asemenea măsură ar elimina distanţa tot mai mare dintre oamenii politici şi corpul de alegători. Această distanţă a survenit pe fondul înţelegerii greşite a propriului statut, de către ambele părţi. Alegătorii spun că nu mai merg la vot pentru că oricum toţi politicienii sînt la fel, ceea ce nu este adevărat, iar oamenii politici trăiesc deja un fel de autonomie periculoasă în raport cu votanţii lor, considerîndu-i pe toţi destul de lipsiţi de discernămînt şi de apatici, ceea ce iarăşi nu este adevărat. Pe acest fond, decizia o ia mereu clientela politică, întotdeauna prezentă la vot. Urmarea este că stăm unii cu spatele la alţii, iar dialogul – obligatoriu – devine imposibil. Chiar dacă în mod brusc şi pe cale administrativă, votul obligatoriu ne-ar obliga să reluăm acest dialog. Cinismul şi indiferenţa pe care le manifestă în mod clar acum ambele părţi sînt marile pericole, ele pun societatea noastră în situaţia unei profunde atomizări în care individualismul sănătos, creator de acţiune şi valoare socială, a devenit un fel de egoism feroce în care nimeni nu mai crede în nimeni şi nimeni nu mai crede în nimic. Omul politic ar fi obligat să-şi respecte întregul colegiu, oraş, comună sau ţară, şi nu numai pe cei apropiaţi, pe care contează şi pe care îi mobilizează întotdeauna în favoarea sa. Dimensiunile actuale ale clientelei politice şi de partid sînt uriaşe. Aproximez că în mediul rural, la ultimele alegeri pentru Parlamentul European, fără mobilizarea partidelor şi a clientelei politice, prezenţa la vot nu ar fi depăşit zece procente. Or, despre ce tip de legitimitate a omului politic ales mai discutăm în asemenea condiţii? Dialogul dintre oamenii politici şi alegători trebuie impus şi pentru valenţele sale civice. Oamenii trebuie să se cunoască, să ştie ce se poate face, cînd se poate face ceva sau de ce există o durere sau alta care nu pot fi rezolvate. Votul obligatoriu l-ar pune pe omul politic în situaţia de a fi interesat de părerea oricărui votant şi, în acelaşi timp, votantul, ştiind că este obligatoriu să voteze, va fi mult mai interesat de oferta electorală, de resursa umană şi de programul politic. Este vorba despre elementul fundamental al omogenizării de aspiraţii, dat de asociere şi socializare. Naţiunile în care oamenii se cunosc mai bine şi sînt empatici unii în raport de ceilalţi sînt naţiuni mai puternice, mai solidare. Expresia „nu mă duc la vot!“, urmată de o înjurătură apăsată, nu mai poate ţine loc de democraţie. Înjurîndu-şi posibilul reprezentant în Parlament, votantul trebuie să ştie că-şi tratează cu indiferenţă propriile interese. Votul obligatoriu este un vot al solidarităţii şi al participării, în care protestul prin neparticipare este exclus. El obligă, mai mult, atît pe votant, cît şi pe cel votat. Prin votul obligatoriu s-ar întări legitimitatea celui ales. Nimeni nu se poate simţi fericit şi nu poate fi sigur pe programul său atunci cînd este ales într-un singur tur de scrutin de către o treime din alegători. Nu poţi vorbi în numele unei întregi comunităţi atunci cînd celelalte două treimi au tăcut. Pentru un politician, legitimitatea sa înseamnă foarte mult. Vocea sa se va auzi mai tare şi cu mai multă convingere.
Votul obligatoriu ar fi şi un vot antioligarhic. Preşedintele consiliului judeţean, parlamentarul, sau primarul ar fi supuşi unui test electoral total, nu unuia parţial, în cursul căruia votează doar cei cărora li se plătesc ajutoare sociale, aduşi cu maşina la secţie, în grabă, în ziua votului. Ziua votului – vedeţi în strategia de campanie a oricărui partid politic – este o uriaşă cheltuială de timp, energie şi bani. Nu există candidat care să dorească să cîştige alegerile şi care să neglijeze această zi. În cazul prezenţei obligatorii la vot, această cheltuială ar fi imposibilă, pentru că nimeni nu-şi poate propune să aducă la vot sau să-i cumpere pe toţi cei care votează. Şansele candidaţilor „săraci“ ar fi mult sporite. La noi, din cauza bătăliei pe alegători, a face campanie este sinonim cu a oferi ceva în maşină, înainte de vot, cu a face liste de rude şi prieteni care să mobilizeze şi chiar să cumpere prezenţa la vot. Se mobilizează, pentru a aduce oamenii la vot, sume uriaşe, care sînt apoi recuperate prin corupţie, uzînd de puterea pe care o obţine cel ales. Cercul vicios se lărgeşte şi se autoîntreţine, cu prilejul fiecărei campanii electorale. În situaţia actuală există aleşi, mai ales la nivelul localităţilor mici şi mijlocii, care şi-au constituit reţele electorale ce i-au ales de patru sau cinci ori şi care îi pot alege, fără probleme, pînă la adînci bătrîneţi. Indiferenţa şi teama îl hrănesc pe oligarh, pentru că, pe acest fond, el ştie exact ce are de făcut. Votul obligatoriu şi limitarea numărului de mandate al celor aleşi ar putea schimba faţa politică a României.
Lipsa de acum la vot nu reprezintă numai un protest, ci sentimentul subtil, pe care îl trăiesc mulţi dintre noi, că prin vot se asociază cu o clasă politică pe care nu o doresc. Aici se află şi dorul de comunism, dar şi invalidarea de către practica democratică de la noi a unui model democratic pe care fiecare l-a avut în minte şi pe care, iată, îl vede spulberat în practică. Fiecare dintre noi are o imagine a României în mintea sa şi de aceea este dezamăgit cînd realitatea îl duce în alte direcţii. Prin lipsa la vot se neagă tot, şi nu se dă o şansă la nimic. Trăim acum o situaţie paradoxală în care marea majoritate a alegătorilor este interesată de politică, se vede după pasiunea pe care o punem în discuţiile despre „ţărişoară“, dar foarte puţini îşi asumă singurul gest politic pe care au ocazia să-l producă de-a lungul vieţii, şi anume votul. Lipsa la vot este extrem de periculoasă prin varietatea de negaţii pe care o ascunde. Neparticiparea nu obligă şi nu responsabilizează. Ea îl pune pe cel care o practică în poziţia comodă de cîrcotaş, adică de om neimplicat, care nu face nimic, dar pentru care nimic nu este bine vreodată. S-a lucrat mult în ultimele decenii, atît din interior, cît şi din exterior, pentru a ni se demonstra că pentru noi democraţia este o utopie şi că tot mai bine ne-ar sta conduşi de către un „tătuc“ mai mult sau mai puţin paranoic. Sigur, veţi spune că negaţiile rămîn şi nu pot fi învinse de către un act de obligare la vot. Pe termen scurt este posibil aşa ceva, numai că pe termen lung, votul obligatoriu declanşează, aşa cum spuneam, mecanisme sociale profunde, în favoarea democraţiei şi a participării civice. Oamenii trebuie să ştie că dincolo de democraţie se află doar zîmbetul ştirb al unui paranoic sinistru, care ne poate minţi că ne oferă luna de pe cer, după care încep arestările.
Mereu am avut sentimentul că absenţa la vot a electoratului nostru se datorează şi orientărilor sale politice – din diferite motive – profund nedemocratice. Vreau să spun că oamenii par a fi mereu în aşteptarea unui „mesia“ care să ne salveze. Acesta este şi rezultatul unor puternice remanenţe de tip comunistoid, dar şi al discursului permanent antisistem, practicat în societatea noastră. Nu există ţară care să fi avut probleme şi în care aceste probleme să fi fost puse cu atîta asiduitate pe umerii sistemului democratic. Pentru toate inabilităţile şi frustrările noastre individuale sau colective a fost vinovată în permanenţă democraţia. Ca şi cum acesta ar fi un sistem de organizare politică eşuat, pe care noi, românii, continuăm să-l experimentăm împotriva tuturor evidenţelor. De fapt, ştim bine că lucrurile stau cu totul altfel. De aceea, o exprimare totală la vot a electoratului nostru ne-ar oferi o imagine clară despre cine este de stînga, de dreapta sau la extremele acestor două opţiuni.
În acelaşi timp, trebuie să spunem că o asemenea măsură trebuie bine pregătită din timp. Sînt multe elemente tehnice obligatorii care ar trebui s-o însoţească. Discutăm despre un număr mult mai mare de secţii de votare, dar şi despre elemente de asigurare a unui vot rapid, cum ar fi introducerea votului electronic, prin intermediul unor automate de vot, sau actualizarea corectă a listelor de alegători şi reactivarea cărţii de alegător. Votul electronic poate fi folosit mai ales în mediul urban, dar şi pentru românii din străinătate.
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.