Pentru totdeauna sau doar pînă mîine
Ginger & Rosa, film britanic din 2012, regizoare Sally Potter, cu Elle Fanning și Alice Englert în rolurile principale. În Londra anilor ’60, două prietene de 17 ani privesc cu ochi tineri și neexperimentați lumea din jur, aflată în plină transformare: o lume cuprinsă de amenințarea unui Război Rece din ce în ce mai aprins, de pericolul înarmării nucleare, de frisonul revoluției sexuale. Londra fierbe de revoltele tinerilor împotriva războaielor, dar și împotriva unui mod de viață tradițional, pe care îl resimt restrictiv, învechit, rigid. Ginger luptă pentru pace. Rosa, pentru o iubire mare, unică, eternă. Ginger participă la proteste, Rosa, la slujbe religioase și la nopți risipite în alcool și sex cu parteneri de o noapte. Și își jură una alteia o prietenie pe viață. Părinții lui Ginger se despart: mama, Nat, o pictoriță talentată, dar care își abandonează vocația pentru a deveni soție și mamă și își pregătește fiica pentru o viață trăită după aceleași criterii. Tatăl, Roland, încearcă să-și recupereze tinerețea pierdută în sărăcia și ruinele celui de-al Doilea Război Mondial, optînd pentru alte culori, mai intense, pentru un trai fără norme, reponsabilități, griji pentru ziua de mîine. Își încurajează și fiica să ducă un trai independent, să facă pași mari și repezi către statutul de adult.
Rosa se îndrăgostește de Roland. Și crede că este marea iubire. Pentru Ginger, vestea că prietena ei este însărcinată cu tatăl ei are efectele unei bombe nucleare: toate certitudinile pe care își construise viața, chipuri, relații, încredere, sprijin, toate se fac scrum. Portretele adulților, dar și cel al prietenei, se schimonosesc sub povara trădării și a minciunii: pentru tată, relația cu Rosa nu este decît o tușă groasă dintr-un portret de rebel ratat, pentru mamă, lumea în care a crezut, o lume perfectă dacă fiecare își joacă rolul pentru care a fost creat, își devoalează culorile kitsch, pictate de un artist nepriceput.
Ginger și Rosa sînt prea mici pentru un război atît de mare, iar curajul de a protesta împotriva marilor puteri ale lumii, puterea de a căuta iubirea și credința, proiectul entuziast de a schimba lumea se risipesc și se transformă în spaimă, nesiguranță, singurătate. În fața dezastrului provocat de adulți, Ginger și Rosa par doi copii cărora li s-au așezat pe umeri, prea devreme, haine împovărătoare de oameni mari.
La spital, tată și fiică o veghează pe Nat, aflată în comă după o tentativă de sinucidere. Întoarsă cu spatele către Roland, Ginger îi scrie prietenei ei: „We had a dream... that we would always be best friends. (...) Now it seems there may not be tomorrow. But despite the horror... and the sorrow... I love our world. I want us all to live. Now, Rosa, you’ve asked me to forgive. One day, if Mum survives this bitter night... then we shall meet again, and I will say... I loved you, Rosa. Don’t you see? But we are different. You dream of everlasting love. Not me. Because what really matters, is to live. And if we do... there will be nothing to forgive. But I’ll forgive you anyway.” („Am visat că vom fi întotdeauna cele mai bune prietene. (...) Acum se pare că visul nostru nu se va împlini chiar mîine. Dar în ciuda ororii... și a tristeții, iubesc această lume a noastră. Vreau să trăim. Tu, dragă Roza, mi-ai cerut să te iert. Într-o bună zi, dacă mama va supraviețui acestei nopți amare... ne vom întîlni din nou, iar eu o să-ți spun... că te-am iubit, Roza. Vezi? Dar sîntem diferite. Tu visezi la dragoste eternă. Eu nu. Pentru că ceea ce contează cu adevărat e să trăiești. Și dacă vom trăi... nu va mai fi nimic de iertat. Dar eu te voi ierta, orice ar fi.”)
Căci ce altceva ai mai bun de făcut atunci cînd lupta pentru pace sau pentru o iubire mare începe în pragul casei tale? Să devii cinic sau să ierți. Să ierți.
Maria Iordănescu este psiholog.