Pedeapsa cu moartea, pe înţelesul copiilor
De ceva timp, presa e în fierbere: cîteva cazuri abominabile, părinţi care se omoară între ei sau îşi omoară copiii, sînt prezentate în cele mai mici, mai inutile şi mai sîngeroase detalii. Avocaţii inculpaţilor dau declaraţii ample la nici cîteva ore de la comiterea faptei, rudele şi vecinii au căpătat dintr-odată glas şi dau, competent, informaţii care ar fi putut fi mai valoroase înainte ca faptele să se fi petrecut, poliţiştii fac filmuleţe şi îşi afirmă, pe spaţii largi de emisie, loialitatea faţă de cetăţean.
Şi pentru că tot s-a petrecut o grozăvie în stil american – un om a tras cu arma într-un spaţiu public –, atunci să preluăm de la cei de peste Ocean, mai experimentaţi cu astfel de cazuri, şi tipul de judecată: pedeapsa cu moartea. Sau sute de ani de puşcărie. Crima a fost oribilă? E cazul să inventăm noi forme de pedeapsă: cît mai greu de îndurat, cît mai sîngeroase. (Am văzut odată, la un post respectabil de televiziune, un documentar despre un cercetător care se străduia să găsească cele mai „umane“ forme de execuţie pentru cei condamnaţi la moarte: spînzurarea era prea dureroasă, scaunul electric oferea un spectacol mult prea crud celor care asistau, plutonul de execuţie era prea traumatizant pentru cel care urma să moară.) Şi tot după modelul american, vom face filme artistice după fapte reale, cu o armată de psihologi pe post de consultanţi, pentru a înţelege cît mai mult din ceea ce se petrece în mintea criminalului.
Cu alte cuvinte, noi, adulţii, le oferim copiilor lecţii nemiloase despre dreptate – crima e justificată cînd e hotărîtă de un judecător – în locul celor despre normalitate. Ipocrizia merge şi mai departe: avem grijă să punem buline roşii filmelor prea agresive pentru mintea unui copil de 12 ani, dar dăm detalii inimaginabile, în prime time, despre crime şi abuzuri. Le spunem că e rău să foloseşti arma, să răneşti un semen, dar organizăm dezbateri, aprige, emoţionale, la ore de maximă audienţă, despre ce ar merita părintele care şi-a omorît copilul. Şi, nu în ultimul rînd, vrem moarte pentru moarte. (Am văzut de nenumărate ori atitudinea superioară pe care o afişăm atunci cînd vorbim despre statele în care adulterul este pedepsit prin lapidare: noi sîntem civilizaţi, fini, noi nu omorîm pentru un fleac.) Un stat care foloseşte pedeapsa cu moartea pentru a stopa crimele în care s-au folosit arme eliberate pe căi legale este un stat brambura, care nu ştie ce vrea, un stat neputincios, care nu poate face prea multe pentru siguranţa cetăţenilor săi.
Lecţia despre normalitate, pentru copiii noştri, ar trebui să înceapă de la lucruri simple: într-o ţară normală, accesul civililor la arme ar trebui să fie interzis. Mai apoi, un stat nu e „obligat“ să ţină pasul cu mintea diabolică a celor cîţiva cetăţeni ai lui puşi pe ucis: nu trebuie să inventeze noi forme de cruzime cu care să răzbune moartea nevinovată a cetăţenilor săi. Justiţia nu are trecută în fişa postului răzbunarea victimelor. Eficienţa ei nu stă în numărul criminalilor executaţi, ci în felul în care afirmă, protejează, stimulează normalitatea. Un copil trebuie crescut cu gîndul că a lua viaţa unui om e o povară greu de dus, că e un pas în afara umanităţii... Cu alte cuvinte, că e opusul normalităţii. Or, e greu să creşti cu astfel de gînduri într-o societate în care justiţia tratează crima ca pe un fapt de normalitate cotidiană. Mai mult, ca pe un fapt prin care s-ar putea face dreptate.
Maria Iordănescu este psiholog.