Pe patul lui Procust

13 martie 2018   Societate

Am asemuit, în viitorul meu volum de publicistică, lumea românească de după anul 1989 cu un imens pat al lui Procust. De ce? Pentru că acele reflecții ce alcătuiesc volumul sînt scrise cu inima plină, dar și îndoită de grija că nu vom reuși. Ele sînt idei și cuvinte martore ale tranziției românești, o tranziție dificilă, mult mai grea decît ne o imaginam la momentul Revoluției. În entuziasmul de atunci nu am crezut că avem atîtea de reconstruit. Totul a trebuit refăcut, de la acoperișurile blocurilor în care ploua pentru că nimeni nu le construise cum trebuie, pînă la destinele și conștiințele oamenilor, mult distorsionate de anii îndelungați de comunism. Cineva a spus, cu un cinism fără margini, că lumea nouă, de după Revoluție, nu va reuși nici măcar să văruiască ceea ce Ceaușescu a construit. De fapt, nu era vorba despre zugrăveală, ci despre reconstrucție din temelii. Mult din ceea ce construise entuziasmul toxic, revoluționar, era inadecvat cu timpurile și cu natura umană.

Am rămas, poate fără să vreau sau poate că asta mi-am dorit, pe acest imens pat al lui Procust care este lumea românească. Aici se taie picioare, mîini și capete, la întîmplare. Totul este discutabil și totul este de ajustat. Aici, din cauza măcelarilor de profesie, foarte puțini oameni au rămas drepți, în splendoarea afirmării de ordin social. Sîntem o țară de amputați, șchiopi și -orbi, pentru că ne tăiem unii altora, acolo unde nu intervin măcelarii despre care vorbeam, pofta de viață, carierele și „părți ale corpului“. Este un gen de autodevorare a ceea ce trăim, o poftă de distrugere și autodistrugere cum, poate, nu a mai trăit nici o țară aflată în momente de cumpănă. Cred că nici Franța, după al Doilea Război Mondial, nu a parcurs momentele dificile pe care le-a trăit România după Revoluția din decembrie 1989. Acolo s-a știut aproape cu precizie cine a făcut rău și care era răul pe care l-a făcut. Oamenii respectivi au fost pedepsiți, după care totul a mers înainte într-un firesc al lucrurilor. Aici, la noi, nu s a întîmplat așa. Victimele și călăii au mers înainte, împreună. Cum ar putea fi solidari unii cu alții? Este o întrebare retorică. Victimele și călăii nu vor construi nimic, niciodată, împreună. Victimele vor rămîne victime, așa cum s-a și întîmplat, și că-lăii vor rămîne călăi. Pe cei din urmă îi vedem și azi peste tot, în afaceri, în servicii secrete, în politică, în guvern. Nu le a fost și nu le este rușine să apară la televizor, să ne țină lecții și să ne spună ce și cum. Ne sfidează și ne consideră idealiști. Au chiar și acum un aer de superioritate pentru că ei știu mai bine ce și cum trebuie făcut. Îmi amintesc de inscripția de pe un zid al Bucureștiului revoluționar din după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989. Cineva scrisese acolo o promisiune: „Vom reveni pe înserat!“ S-au ținut de cuvînt. După un scurt moment de degringoladă, provocat de Revoluție, au revenit în viața noastră și nu au mai plecat. Sînt alături de noi și acum, dar au alte interese, mereu alte interese. Nu mai doresc păstrarea socialismului, ci vor un capitalism al lor. Ei sînt cei care au „diluat“ Revoluția sau au „confiscat-o“, așa cum le place unora să spună, și tot ei sînt cei care doresc ca din istoria noastră să fie șters cu orice preț cuvîntul „Revoluție“. Românii, în concepția lor, nu au făcut o Revoluție pentru că nu puteau, nu erau capabili să facă o asemenea mișcare de anvergură. Totul nu a fost decît „o lovitură de stat orchestrată din afară“. Pe ei nu putea să-i dea la o parte o Revoluție pentru că poporul îi „iubea“. Războiul româno-român continuă, chiar dacă liniile de „front“ par a fi confuze. Dacă le vorbești despre modernizare, ei îți vorbesc despre tradiția mămăligii. Revoluția doar i-a speriat puțin, țara a rămas în continuare a lor. Azi, îi vedem cum se bat pentru suprimarea libertății Justiției. Cum să-și permită cineva să-i aresteze? Pe patul lui Procust s-a suferit mult și intens. Multe milioane de români au fugit de aici și pentru a evita această suferință.

În același timp, această carte este o mărturie pentru bucuria de a fi avut ocazia să stau aici și să fiu un umil slujbaș. Este, din punctul meu de vedere, multă suferință pe patul lui Procust, dar este și multă dulceață. Nu aș fi putut trăi altundeva și numai gîndul că ar trebui să plec de aici definitiv mă pune într-o situație de panică și confuzie. Prima dată cînd m-am gîndit la un titlu, a fost Fierăria lui Iocan. Sînt un mare admirator al scriitorului Marin Preda și aș fi dorit ca textele să-i fie cumva aduse ca un omagiu. Numai că, la o analiză mai atentă a lor, dar și a vremurilor în care au fost scrise, mi am dat seama că un asemenea titlu nu s-ar fi potrivit. Nu s-ar fi potrivit pentru că timpurile au fost altele și oamenii au fost alții. Oamenii lui Marin Preda sînt mult diferiți de cei despre care vorbesc eu. Deși bătăliile par a fi aceleași, atunci erau vremuri în care oamenii mai aveau puțină seninătate și chiar puțin respect reciproc și detașare. Personajele lui Marin Preda sînt unele profund morale. Nu scuipă, nu înjură, nu fură, nu-și înșală nevestele cu amantele și amantele cu alte amante, nu-și transferă funcțiile către iubite și nu îndatorează satul, comuna, orașul sau țara pentru a avea amanta ce fura. Fierăria lui Iocan este un spațiu, un simbol al libertății de discuție. Este o Agora a țăranului român sănătos la cap, un om care are probleme, își pune și dezbate probleme. Azi, nu mai putem vorbi despre așa ceva. Personajele mele sînt urîte, sînt goale și sînt sinistre. Sînt oamenii unei epoci pe care tot Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pămînteni, o numea „Era ticăloșilor“. România postco-munistă este o lume urîtă, scindată, egoistă, fără norme și fără busolă. Epoca despre am scris este o epocă a lui „totul e posibil“. A arunca vina doar pe comunism este o explicație și o întreprindere facilă pentru cel care caută explicații. Nu numai comunismul este de vină, ci și oamenii sînt vinovați. Aceasta este o lume în care, de la început, sîngele eroilor s-a amestecat pe străzi, simbolic, cu sîngele asasinilor lor. Este o lume care a debutat cu un început de război civil pentru că au existat destul de mulți oameni și bine înarmați, la propriu, cu arme de război, care nu au dorit ca Ceaușescu să plece din fruntea țării. „Era ticăloșilor“ începe cu această crimă în masă. O mie de oameni morți pentru plecarea din fruntea țării a unui bătrînel paranoic…

Am ales, pînă la urmă, metafora patului lui Procust pentru că este vorba despre mutilare și durere. Acest proces de mutilare este unul continuu, permanent și total, adică cuprinde toată lumea românească în fiecare moment. Sîntem sluți, orbi și șchiopi, incapabili să înțelegem ce se întîmplă în jurul nostru sau, cu atît mai puțin, ce se întîmplă în lume. Procust, „asasinul“ de lîngă noi, face două lucruri: îi taie pe cei care sînt mai mari decît patul său, dar în același timp încearcă să-i lungească, să i facă mai mari pe cei care sînt mai mici decît patul său. O metaforă mai apropiată de realitatea din România despre care scriu nici că se putea. Tragem de toți proștii pentru a se potrivi funcțiilor în care îi punem și în același timp tăiem capetele și picioarele unor oameni cu anvergură, care ar acoperi mult mai bine aceste poziții. România, ca pat al lui Procust, este spațiul acela fierbinte, drag, rău, frumos, dușmănos. Este spațiul unor sentimente amestecate de dragoste și ură. Pentru mulți dintre noi, România de după Revoluție este asemenea unei femei frumoase pe care o iubești atît de mult și pe care, crezînd-o pe nedrept indiferentă și rea, o bănuiești în mod gratuit că te înșală tot timpul.

Și totuși, de ce Pe patul lui Procust? Pentru că am avut, în toți acești ani, trăind în România, sentimentul că stau pe un pat al lui Procust. Chiar dacă durerea se îmbină cu dragostea, rămîne sentimentul neliniștitor că, poate, viața ar fi trebuit trăită altfel. Nu cred că, genetic, oamenii și popoarele sînt diferite. Avem aceeași structură și aceeași conformație anatomică, iar teoriile superiorității sau inferiorității de rasă sau națiune le consider absolut depășite și de către știință, și de către vremurile, mai luminate, pe care le trăim. În personalitatea unui popor, dar și-n a unui om, totul este cunoașterea, experiența, bagajul cultural pe care îl moștenim și pe care îl transmitem mai departe. Omul, ca și poporul său, se formează sub influența a ceea ce cunoaște și împărtășește din generație în generație. Din acest motiv, cred în rolul important al culturii, istoriei și geografiei, în șlefuirea personalității unui popor sau a unui om. Ne formăm diferit în spații geografice și istorice diferite și avem o cultură, un soft mental diferit. Fricile și opțiunile noastre sînt determinate de aceste restricții. Și noi, românii, am apărut într-un spațiu geografic și sîntem rezultatul unor multiple restricții și avantaje. Cultura noastră, în cadrul căreia tiparul religios este extrem de important, s-a format aici, cu particularitățile acestui aici. Ideea că ar fi trebuit să fim altfel este una eronată. Nimeni nu poate fi altceva decît ceea ce este. Nu putem modifica nimic din ceea ce înseamnă trecut și prezent, dar putem modifica în întregime viitorul. Avem, ca și alte popoare, un profil psiho-cultural bine definit pe care sîntem obligați a-l cunoaște. Dacă nu ne cunoaștem bine nu avem nici o șansă de a îndrepta ceva în beneficiul celor din viitor, pentru că bătăliile pe care le purtăm azi sînt mai mult decît bătălii ale prezentului, sînt unele ale viitorului. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: Andrei Ivan

Mai multe