Pe muchie de cuţit

În orașul iubit al unora dintre noi (Bu­­cureștiul) nu e întotdeauna u­șor de supraviețuit. În perioada „în­ghe­țată“, orice drum pe jos era o aventură. Acum, cînd ne-am mai dezghețat, putem da nas în nas cu taximetriștii făr’ de uz al rațiunii, printre altele…

Cînd orașul era acoperit de ghețuri, deplasarea dintr-un loc într-altul era o acțiune în sine (și nu o „simplă“ trecere). Da­că nu ți se părea că ai ceva destul de pal­pitant de făcut între 17 și 19, de pildă, puteai alege un traseu, la întîmplare, și nu aveai parte de Escape room, ci de Escape… neighbourhood.

Pare exagerat, dar pot da cîteva exemple, personale: într-o zi, treceam pe una din străduțele din zona Călărași-Udriște. Într-o curte curățică, un cîine lătra isteric. L-am lăsat în legea lui, bucurîndu-mă, evident, că el și cu mine nu ne aflam de aceeași parte a gardului. Bucuria mi-a fost, însă, de scurtă durată: cînd am ajuns fix în dreptul porții lui, cîinele și-a luat avînt și – țuști peste gard, într-un imbold între atacator și sinucigaș. Smucindu-mă stîngaci, desigur, din fața patrupedului devenit brusc, mutant, m-am trezit pe carosabil, în fața unei mașini care a frînat, din fericire brusc, văzîndu-mă. Șoferul, speriat și el, m-a întrebat, să zicem, în glumă: „Dvs. ce ați fi preferat, să vă muște cîinele sau să vă calce mașina?“

La această întrebare nu am un răspuns. Cred doar că răspunsul la ea reprezintă una din probele posibile pentru a supraviețui în București City (deși acum povestea cu cîinii vagabonzi s-a reglat). Există, însă, și alte probe, din care nu știi dacă și cum scapi cu viață: cum ar fi urcarea într-un taxi de firmă, autorizat, cu 1,39 lei pe kilometru, ba chiar aparținînd uneia dintre firmele la care tot faci comandă. Am luat, într-o zi, un astfel de taxi din fața spitalului oftalmologic. Șoferul mi s-a părut de încredere, fiind un domn de vîrsta a treia, elegant, îmbrăcat într-un costum deschis la culoare. Am deschis, evident, ușa, domnul m-a măsurat și, după ce s-a gîndit un pic, s-a hotărît să-mi facă favorul să mă ia. A ținut, însă, să-mi spună că, înaintea mea, deschisese ușa „un specimen“ (a folosit un termen de felul ăsta) pe care l-a refuzat. Ar fi trebuit să mă pună pe gînduri, din start, neconcordanța dintre oul de rață al costumului și limbajului său mocirlos. Dar nu m-a pus. Mi-am dat doar seama, cu cît înaintam, că domnul era unul dintre cei de școală veche care vorbesc mai tot timpul cursei.

Că vorbea n-ar fi fost nimic. Problema e că, pe măsură ce se adîncea în monologul său, devenea tot mai agresiv. Din fericire, nu la adresa mea, ci la adresa omenirii și a lumii în care trăim. Era unul dintre fanaticii teoriei conspirației. Dintre cei deliranți: monologul său devenise un delir. Cu cît înaintam spre destinație, cu atît domnul în costum crem devenea mai agresiv în retorică. Ideea generală era cea pe care bănuiesc că deja ați dedus-o: lumea în care trăim nu e pe măsura oamenilor care trăiesc în ea, și în special pe măsura respectivului domn. În aceste condiții, interlocutorul conta puțin, discursul zburda vesel înainte. Doar că, la un moment dat, habar n-am de ce, și-a adus aminte și de mine. Și atunci m-a întrebat: „Dar dvs. ce pregătire aveți?“. La asemenea întrebări, am, de obicei, răspunsurile pregătite: „Nu contează“, i-am zis eu. Ceea ce nu l-a mulțumit, și atunci am simțit că sîntem pe muchie de cuțit. Pe un ton în crescendo, a mărit concentrația de conspirații mondiale și de titluri acordate lui însuși. Noroc că ajunseserăm la destinație (ceea ce, de altfel, domnul în cauză nu părea să observe, dar i-am semnalat eu).

Un alt șofer de taxi a venit, într-o altă zi, reglementar, la comandă. Era destul de tînăr și, poate, prezentabil. Ceea ce am remarcat din prima era că avea o mînă, și anume tocmai cea pe care o ținea pe schimbătorul neautomat, bandajată. L-am întrebat, direct, aruncîndu-mi privirea pe bandajul lui, ca să evităm obișnuitele ocolișuri: „Puteți?“ „Sigur“, a răspuns el, și atît i-a trebuit. Mi-a debitat întreaga poveste, cu tendonul rupt, complicata operație și îndelungata recuperare. La care s-au adăugat altele, care mai de care mai complicate. Interesant era că, în timp ce depăna, din cînd în cînd, în plin trafic, se uita la mine, fix, în față. Cel mai interesant a fost cînd am ratat la mustață o mașină verde care venea din sens opus. Deși în mod evident din cauza șoferului meu, tot acesta l-a apostrofat pe cel venind din cealaltă direcție (!). În tot acest timp, în care șoferul conducea ca la slalom, am aflat că interlocutorul meu și vorbea la telefon, non-stop (!) cu prietenul lui cel mai bun. Într-adevăr, telefonul era prins undeva pe parbriz și deschis. Mi-a spus: „Sînt 24 de ore din 24 în direct cu prietenul meu. Îl cunosc mai bine decît pe soția mea“. După o asemenea autorevelare a intimității, nu m-am putut abține să-l întreb: „Dar de ce vă tot uitați la mine în timp ce conduceți?“ Răspunsul a venit prompt: „Îmi place că știți să comunicați“.

Precum se vede, am ajuns cu bine, și de astă dată, la destinație.