Pe malul Dunării, în urmă cu 25 de ani – cum recuperăm anii ’90 –

2 noiembrie 2022   Societate

Cum arătau orașele României în anii ’90? Veți afla din textul următor care conține cîteva secvențe din Brăila și Galați.

Locuri în care, aparent, nu se întîmpă nimic. Totuşi, viaţa curge pe un făgaş normal, devenind cu timpul o rutină. Locuri care nu te lasă să pleci, deşi ţi-ai dori să pleci, deşi ştii că există o salvare, un „dincolo”, însă nu ai forța necesară pentru a-ţi deschide un alt drum.

Nuntă la Brăila. Sînt aşteptată la gară de către Mihai („alint” de la Mihaela), o rudă a miresei. Am întîrziat, astfel că vom merge direct la biserică. Am timp, totuşi, să mă schimb la repezeală în toaleta gării. Mihai, tunsă scurt şi cu trăsături adolescentine, vorbeşte fără încetare, în timp ce urcăm în Dacia ei roşie. Pornim. Goneşte cu o viteză incredibilă prin oraş (90 la oră) pe străduţele vechi, paşnice. Îmi spune că adoră să şofeze şi face cîteva demonstraţii „la şmecherie”: ia curbele ca la raliuri, pune frîne neaşteptate. „Aşa se conduce la noi“, îmi explică rîzînd. „Te simţi ca la Formula 1. Semafoarele sînt puţine şi oricum nimeni nu prea ţine cont de ele.“ Nu intru în panică, fata îmi inspiră încredere. „De ce Mihai?”, o întreb. „E poveste veche... Tata şi-a dorit dintotdeauna un băiat şi s-a pricopsit cu două fete. Aşa a hotărît ca eu, cea mai mare, să fiu băiatul lui şi s-a purtat cu mine în consecinţă. Tot el m-a împins de la spate să fac ingineria.” Tatăl, fost maistru, după revoluţie, cu banii puşi deoparte, şi-a deschis un mic atelier de piese şi de unelte agricole. În cîţiva ani, atelierul s-a transformat într-o făbricuţă care acum are 25 de angajaţi. „Eu sînt directorul general”, se laudă Mihai. „Loredana, soră-mea, n-are nici o treabă cu afacerea. Ea a terminat Filologia, e mai cu capu-n nori, mai poetă...” 

Între timp, ajungem la biserică. Intrăm, slujba începuse. Lume multă şi înţolită, ca la nuntă. Mireasa are 19 ani, a absolvit acum un an liceul şi se pregăteşte să dea admitere la Drept. „Acu’ nu se ştie dacă o să mai dea, de cînd cu măritişul ăsta, deşi fata-i isteaţă, vrea să facă o facultate...”, spune soacra-mică, proprietara unei farmacii. Şi tatăl mirelui e patron: două buticuri, o măcelărie. Familiile tînărului cuplu trec drept oameni înstăriţi. „E băiat serios”, îmi spune soacra-mică despre mire. „A terminat şcoala de ofiţeri. Eu nu vroiam ca fii-mea să se mărite aşa, peste noapte, dar ce să-i faci, dragostea asta, cu ea nu te poţi pune...” Soacra-mică lăcrimează, apoi devine atentă la slujba care nu se mai sfîrşeşte. Preotul, destul de ramolit, îşi dă toată silinţa, „publicul” ignoră bîlbele şi falseturile. Aflu că este vorba despre un adevărat love story. Cei doi s-au cunoscut la discotecă, la Galaţi. „Brăilenii, de obicei, merg sîmbăta la Galaţi, la disco. Se urcă în maşină şi în juma’ de oră sînt acolo. Şi aici avem discoteci, dar se crede că viaţa în Galaţi e mai palpitantă”, îmi explică Mihai. După o dimineaţă romantică petrecută pe faleza Galaţiului, viitorii miri s-au îndrăgostit lulea. Au urmat peripeţiile: fata a fugit de acasă, a stat un timp la ţară, la bunicii băiatului, pînă cînd cele două familii s-au întîlnit, şi-au dat acordul şi au pus-o de-o nuntă.

În sfîrşit, mireasa, într-o rochie „comandată special la Bucureşti, la o creatoare de modă”, iese din biserică alături de mire, care pare depăşit de situație, căci stă ţeapăn şi încruntat în costumul puţin cam strîmt pentru el. Fotografii de rigoare, pupături şi flori. Se ivesc şi lăutarii tocmiţi să însoţească alaiul în drum spre restaurant. Rudele de la ţară care luaseră ceva la bord încă de dimineaţă se pun pe chiuituri şi pe strigături. La restaurant, iniţial totul se desfăşoară sobru şi festiv, conform programului. Abia după miezul nopţii se sparge gheaţa şi începe adevărata petrecere. Unchiul mirelui e grec, aşa că lansează o invitaţie la un dans pe masă. Se sparg cîteva farfurii, dar tentativa eşuează şi se trece la hore şi la învîrtite.

Mireasa e furată de către amicul cel mai bun al mirelui, Puiu, fotbalist, şi e înghesuită într-un taxi care, dintr-o neînţelegere, o transportă pe fată pînă la un bar din celălalt capăt al Brăilei. De aici va fi recuperată de mire pentru o navetă de bere. Mireasa regretă căci se pare că începuse să se simtă bine în bar, se întîlnise întîmplător cu nişte foşti colegi de şcoală. Spre dimineaţă, la partea cu darul, se aruncă cu milioanele, că doar nu degeaba părinţii sînt patroni. Apoi, „Ia-ţi, mireasă, ziua bună” şi coroniţa cu voal trece pe capul surorii mirelui, „fată bătrînă” la 35 de ani, care trăsese la măsea toată noaptea, iar acum se trezise brusc, mahmură şi ruşinată. Petrecerea continuă, se va merge la vila farmacistei, pentru ca lumea să se dreagă cu vin de ţară şi cu zeamă de varză. Mirii se retrag, au bilete la Herculane chiar de a doua zi, însă dispariţia lor trece aproape neobservată.

Şi Mihai trebuie să meargă acasă. Deşi e duminică, la fabrică se lucrează şi ea e îngrijorată că au venit deja muncitorii şi n-are cine să-i supravegheze. „Tu nu te măriţi?”, o întreb pe Mihai. Tace şi se gîndeşte. „Nu prea m-aş mărita acum. Am un băiat, dar e la Bucureşti şi nu vrea să se mute la noi. Eu nu-i pot lăsa pe tata şi fabrica de izbelişte. Însă un copil tot aş face, chiar şi nemăritată.”

Instalaţii electrice și filme pe 16 mm. Nu voi povesti despre Galaţi ca despre un oraş transformat într-o pată roşie de către Combinatul Siderurgic, pată vizibilă, se pare, de pe Lună. Nu voi povesti despre faleza de pe malul Dunării împînzită de cîrciumioare părăginite, dar în felul lor romantice, şi străbătută de cupluri de îndrăgostiţi. Voi povesti, în schimb, despre o zonă muncitorească, Micro 21, despre un bloc de patru etaje, mîncat de igrasie şi cutreierat de gîndaci roşii, despre un apartament cu două camere în care televizorul merge non-stop pe postul Atomic, iar Luana, fetiţa de 10 luni, priveşte fascinată la ecranul pe care se desfăşoară imagini din videoclipuri. Mama ei, Cătălina, a terminat Artele Plastice la Bucureşti şi a avut şansa, printr-o bursă, de a vedea Parisul. Acum curăţă, în bucătărie, usturoi pentru peştele pe care-l va aduce soţul ei, Alex, şomer cu diplomă de inginer. În acelaşi timp, tatăl Cătălinei, suit pe un scaun, încearcă să fixeze un bec de firele ce ies din tavan. Soţia sa fumează o ţigară „Plugarul” şi supraveghează copilul care vorbeşte singur în faţa televizorului. Bunicul, fost profesor la o şcoală unde acum Cătălina predă desen, se clatină ameninţător pe scaunul şleampăt. Bunica bombăne ca pentru sine: „O pensie întreagă pe băutură... Măcar dacă nu s-ar face peste tot de rîsu’ lumii. Cum ia banii se duce la cîrciumă şi-i bea. Io de luni de zile n-am decît 500 de lei în buzunar. Doamne, cu ce-am greşit să merit aşa ceva?”. Soţul o aude şi mormăie o replică, sprijinindu-se cu mîna de perete ca să nu cadă: „Taci, femeie, că acu’ mă curentez, lua-m-ar moartea să mă ia şi scapi de mine!”. Ea fumează în continuare cu o privire pierdută: „Ce să mai scap?! Unde să mă duc?!”. Cătălina curăţă cu conştiinciozitate usturoiul şi începe să dea explicaţii musafirilor, filozofînd: „Eu nu voi rămîne aici, ca să ajung ca ei... Am o ambiţie extraordinară, am şi dovedit-o. Am talent. Galaţiul pentru mine e doar o haltă... Pot oricînd să plec. Puteam rămîne la Paris, m-a implorat în genunchi un francez să stau acolo cu el. N-am vrut pentru că nu-l iubeam”. Uşa apartamentului se deschide şi intră Alex cu un crap de trei kile în braţe. E vesel, o nouă seară liniștită în familie urmează să înceapă. 

Voi povesti despre Max, care e regizor de film şi are un mic studio într-o mansardă. În spaţiul strîmt, plin de praf, se pot vedea steaguri cu secera şi ciocanul, portrete, pancarte depozitate acolo întîmplător. Max e un om plin de vitalitate, e un om fericit. Are o sută şi ceva de filme realizate cu mult timp în urmă pe 16 mm, despre docherii din port, despre navigaţie, despre vapoare. El însuşi s-a născut pe un şlep. A fost căsătorit de șapte ori şi şi-a dorit să facă film. În present, Max e angajat la un post local de televiziune. În urmă cu cîţiva ani nu ştia nimic despre sistemul video: la prima filmare adusese benzi de magnetofon care să fie lipite pe banda magnetică. Acum are diplome la diverse festivaluri naţionale. În mansardă aceea, viaţa se simplifică uimitor, întreaga ei esenţă pluteşte undeva deasupra oraşului industrial, deasupra apelor de un verde murdar ale fluviului, deasupra şlepului pe care a venit pe lume Max.

Mai multe