Pe linia de plutire

Dacă cineva mi-ar fi spus, în primii 30 de ani de viaţă, că eu voi ajunge la psiholog, aş fi rîs ca la o glumă bună şi nouă. M-am bucurat de o copilărie fericită şi plină, de părinţi care au avut grijă să-mi ofere tot sprijinul lor afectiv şi material, am călătorit unde am dorit, fac meseria pe care am visat-o întotdeauna. Acum vreo şase-şapte ani însă, într-o dimineaţă rece de ianuarie, nu m-am mai ridicat din pat ca să mă duc la serviciu. Nu-mi mai simţeam picioarele. Eram cumva copleşită, cred că acesta este cuvîntul. Şi fără nici cea mai mică urmă de speranţă de mai bine. Atunci, psihoterapia a devenit brusc, pentru mine, singura soluţie posibil cîştigătoare. 

Doamna psihoterapeut la care m-am programat era de vîrsta mea. Avea o voce joasă şi liniştită, era înaltă şi subţire, cu o privire pătrunzătoare. Se spune că trebuie să existe o oarecare compatibilitate psiholog – pacient pentru ca terapia să dea roade. Fie noi n-am avut-o, fie eu am trişat un pic. Cert este că mă simţeam cumva ca la şcoală. Ca şi cînd ceva n-aş fi făcut bine, dacă mă aflam acolo. Eram încurcată şi jenată. Mă întrebam cîtă lume merge la psiholog şi dacă problema mea e una reală. Dacă nu cumva ar trebui să mă adun şi să mă descurc, ca o femeie de aproape 30 de ani ce eram. Dar apoi mi-am amintit de dimineaţa în care nu mi-am mai simţit picioarele şi mi-am adunat curajul să îi spun, într-o frază, care era problema mea. 

Aşa-zisul meu prieten, stabilit în altă ţară, dispăruse după Crăciun. Azi ne-am urat una-alta, iar mîine nu a mai fost. N-a mai răspuns la nimic, telefon, mesaje, e-mail. Orice adult sănătos la minte ar fi înţeles cum stă treaba şi l-ar fi lăsat în plata Domnului, doar că eu, se pare, nu făceam parte din această categorie. Şi voiam ca psihologul, de la nivelul competenţelor lui, să-mi spună de ce povestea mea s-a petrecut aşa. Unde am greşit. Cum să fac ca să fie totul ca înainte. 

Discuţiile nu mergeau deloc cum voiam, ba chiar se îndepărtau vertiginos de subiect şi o coteau spre copilărie şi relaţia mea cu părinţii. Spre momentele în care m-am simţit valorizată şi împlinită, spre altele în care mi-a fost ruşine, spre diverse conflicte cu mama şi supărări mocnite. Spre situaţiile profesionale în care nu am fost în stare să zic nu. 

Însă, pe mine, nimic altceva decît ceea ce numeam eu „problema mea“ nu reuşea să mă capteze. După nişte ani, am constatat că mi-a folosit enorm cercetarea unor răni din copilărie sau antrenamentul în a nu depinde de părerea altora. Dar atunci simţeam că mă învîrt într-un cerc. Doamna psiholog mi-a dat exemplele unor oameni care veneau la ea avînd probleme grave de sănătate sau la serviciu (tocmai începuse criza economică). Asta m-a făcut, din nou, să cred că poate nu aveam cu adevărat o problemă, poate era un răsfăţ, poate nu eram obişnuită cu respingerea. La un moment dat, a sugerat să continui terapia cu un psiholog bărbat, ceea ce eu am respins vehement. Mi se părea că o femeie poate înţelege suferinţa din amor, e mai sensibilă, are inimă, pe cînd un bărbat, în mintea mea, era personajul negativ. Călăul, de-a dreptul. 

A trecut aşa o jumătate de an. În iunie, de ziua mea, am plecat la Londra singură, lucru pe care nu-l mai făcusem vreodată. M-am ocupat de biletul de avion, de rezervări, de traseu, toate în premieră pentru mine. În mod normal, rămăsese că mă întorc la terapie după vacanţă, ba chiar aveam şi o temă dată. N-am mai făcut-o. I-am trimis doar un fel de autoevaluare, pe mail, aşa cum îmi ceruse. Legat de personajul masculin, a avut dreptate, pînă la urmă. A „înviat“ exact cînd n-a mai contat deloc. 

De atunci, am mai avut cîteva relaţii care nu au mers nici pe departe cum voiam, dar n-am mai simţit nevoia să fac terapie. Mă tratez cu excursii, funcţionează acceptabil. După ce lucrurile s-au mai sedimentat, mi-am dat seama că am învăţat multe, în acele şedinţe, despre ce poţi controla şi ce nu, în viaţă. Despre respectul pentru deciziile celuilalt. Despre încrederea în mine şi convingerea fermă că părinţii procedează aşa cum pot mai bine. Nu cred că voi mai merge la psiholog vreodată. Dar ştiu din proprie experienţă că, atunci cînd nu te poţi ridica din pat pentru că nu-ţi mai simţi picioarele, cînd eşti copleşit şi n-ai nici o speranţă, ai accepta orice ca să ajungi pe linia de plutire. O mînă întinsă, sau măcar un deget, ba chiar şi un fir de păr de care să te agăţi ar fi de ajuns. 

Anda Docea este jurnalistă la TVR.