Pe bicicletă

22 aprilie 2015   Societate

Nu am fost un copil aventuros, ci dimpotrivă. Nici măcar corcoduşe de pe jos nu mîncam, cînd toată gaşca mînca. Aşa mă învăţaseră de acasă: să nu mănînci fructe nespălate (printre multe altele). 

Şi totuşi, au fost cîteva lucruri pe care pînă şi eu le-am făcut (desigur, nu erau pe lista celor interzise). Unul dintre ele a fost să fac parte din gaşca deja amintită, cu care alergam ca nebunii prin Parcul Tineretului jucînd „Faţea“ şi „Săgeţile“ (un alt fel de „Faţea“ cu indicii lăsate în urmă şi pe echipe). Un altul a fost mersul pe bicicletă. 

Ca şi la mersul pe jos, la cel pe bicicletă s-a dovedit, în ciuda propriilor aşteptări, că fac faţă chiar

Prima şi ultima, şi singura mea bicicletă, de altfel, a fost un Pegas verde, standard, care nu ieşea cu nimic în evidenţă. Dar mergea cît se poate de bine şi străbăteam cu el Parcul Tineretului, pe drum drept, la deal şi la vale, ajungînd chiar (mare victorie pentru vremea aceea!) pînă la casa lui Arghezi din Mărţişor, dincolo de Polivalentă. 

Acum, la maturitate (dacă o pot numi aşa), am, de ceva timp, din nou, o bicicletă. Nu e una de mare firmă, nici cu vreun design mai aparte. E o bicicletă masivă şi simplă, cu care îţi faci, însă, treaba. Treaba fiind, în ce mă priveşte, să fac mişcare. Să mă plimb cu ea destul de regulat, şi nu să ajung neapărat dintr-un loc într-altul. 

Desigur, există destule probleme dacă ai bicicletă. În primul rînd, de depozitare. Dacă stai la bloc şi nu ai boxă sau garaj, singura soluţie e s-o depui pe balcon. Ai mai putea-o ţine pe hol, în faţa uşii. Însă nouă ni s-a furat, acum cîţiva ani, o bicicletă legată, nou-nouţă. Depozitarea pe balcon, printre murături (vine doar vorba, nu e cazul), cutii, coşuri cu legume şi rufe la uscat e o soluţie complicată. Şi mai complicată e extragerea ei din acest univers casnico-derizoriu. Necesită minuţie şi forţă, în acelaşi timp. Urmează, apoi, coborîtul pe scări, care mai merge cum mai merge… Problema reală, este, însă, urcatul, de-a dreptul imposibil. 

Deplasarea propriu-zisă, pentru fricoşi, se desfăşoară îndeobşte pe benzile pentru biciclete, cele de pe trotuare, despre care ştie toată lumea cum sînt făcute. Asta dacă eşti norocos să locuieşti aproape de o zonă cu bulevarde largi, pe care să mai încapă şi pe unde să se mai distingă încă. Pînă la respectivele bulevarde, oricît de temător ai fi, o mai poţi lua pe străduţe, unde circulaţia nu e cine ştie ce. Ca în final să sfîrşeşti, uşurat, într-un parc unde să poţi da ture libere. 

Şi ajung, în sfîrşit, la partea plăcută a poveştii: odată suită pe bicicletă, odată pornită chiar pe micile drumuri şi ajunsă în bătaia vîntului, la propriu, apare un sentiment de putere. Senzaţia că lumea e a ta, că nimic nu mai e atît de complicat şi de nestăpînit, că lucrurile se leagă şi poţi fi fericit. Cu fericirea aia mică. Şi nepretenţioasă.

Cît alergi mai pe trotuare, mai pe carosabil, nu mai eşti un biet pieton sub vremi şi ogîrjit de multitudinea maşinilor parcate. Ci un soi de bidiviu amestecat cu Făt-Frumos care goneşte cu viteza vîntului şi a gîndului, fudul în înaintarea lui. 

Nostim e că, dacă şoferii te feresc şi se uită dispreţuitor la tine (ca de la dulău la căţelandru), pietonii, pe care îi fereşti tu, de astă dată, cu grijă, te consideră o ameninţare. Raportul dintre unii dintre ei şi tine e, desigur, reversul celui dintre tine şi automobilişti: tu eşti cel puternic. Privirile lor asupra ta sînt temătoare şi, uneori, admirative. 

Dar lăsînd aceste pseudovanităţi deoparte, mersul cu bicicleta e, de departe, cel mai de dorit într-un oraş ca al nostru – plin de maşini, de poluare şi de grandomanii (e adevărat, cîini vagabonzi par să fie mai puţini). Sper ca, în afară de mult comentata şi controversata Cale a Victoriei, precum şi de bulevardul lui Oprescu, să putem găsi benzi adevărate pentru biciclişti în tot oraşul. Iar deplasarea pe bicicletă – şi nu doar mersul aşa, în joacă şi în dorul lelii – să fie, în timp (ştiu, mult timp...), măcar un pic din cît de firesc era la Amsterdam.  

Mai multe