Pe afară, fără cheie la gît
Mulți spun că mersul pe jos, prin București, e departe de a fi vreo plăcere. Că e chiar neplăcut și nelalocul lui. Nu împărtășesc, din fericire, o asemenea viziune. Cred, mai curînd, că o plimbare la pas prin orașul nostru e, printre altele, și o încercare. Nu pot să nu merg pe jos, măcar puțin, indiferent unde m-aș afla. Intră într-un mod de viață devenit deja instinctiv, înscris undeva în nu știu ce nivel al subconștientului meu. Și pentru că fac parte dintr-o generație care a crescut mergînd destul pe jos. Fără mult dezbătuta cheie de gît, însă. Un copil protejat și mereu însoțit care, totuși, a alergat pe-afară.
În vremea copilăriei mele, cea a anilor ’70 spre ’80, copiii, chiar cei din familii „bune“ (termen foarte relativ, care necesită lungi explicații), nu prea erau duși la școală cu mașina. Din simplul motiv că mașini nu prea existau. Majoritatea mergeau la școală pe jos, cu bunici sau părinți, ori, de cele mai multe ori, singuri. Mulți dintre ei făceau parte din generația „cu cheia de gît“, a celor care ajungeau singuri acasă și-și încălzeau mîncarea. Eu, însă, nu am fost decît parțial tipică pentru perioada aia. Pentru că am avut o mamă super-conștiincioasă, un tată cu care se putea discuta orice și care făcea, precum cel al lui P.L. Travers din Saving Mr Banks, filmul despre ea și Disney (dar fără să fie alcoolic), ca orice să pară posibil, precum și doi bunici și o nașă veșnic disponibili. Toți acești adulți vegheau într-un fel sau altul asupra mea, ca unic „moștenitor“ al tuturor, așa încît era exclus să fi umblat cu cheia de gît. Precum tot exclus era să fi făcut ceva interzis: și asta nu pentru că nu m-ar fi lăsat, ci fiindcă îmi explicaseră cu atîta logică și tandrețe ce nu am voie și, mai ales, de ce, încît nu vedeam nici un motiv să încalc regulile lor.
De aceea, am fost un copil liber, dar autocenzurat. Alergam ca nebuna prin Parcul Tineretului, mă ascundeam prin tufișuri și goneam cu bicicleta, dar nu mîncam niciodată fructe nespălate din copaci. Nu vorbeam cu necunoscuți și nu chinuiam animale mici. Nici nu plecam dincolo de perimetrul permis ori nu treceam de orele general acceptate. Mă ascundeam în pivnița bunicului meu și-i răvășeam scîndurile, lemnele și cărbunii puse în ordine, dar nu luam niciodată nimic de acolo. Intram, cu copii cu tot, în casa în general impecabilă a bunicii mele și ne ascundeam după perdele, săream geamul sau beam apă, dar cumva cu știința ei (îi spuneam măcar după aceea). Pe scurt, eram un copil liber, dar cuminte. Probabil, dacă ai mei mi-ar fi pus toate interdicțiile din lume, aș fi simțit nevoia să le încalc. Dar nu s-a întîmplat așa… Mergeam o grămadă pe jos de la școală pînă la bunici și de la bunici spre casa mea, care se afla la cîteva stații mai încolo, dar, în general, însoțită. Crescînd, am avut porțiunile mele pe care hălăduiam singură, fără Oca (mama nașei mele, care mă lua de la școală în anii mici) și fără bunicul meu (care mă conducea pe urmă, mergînd vajnic înainte, cu servieta uriașă pe umăr).
Una dintre primele mele „porțiuni“ libere a fost dealul de la „Șincai“ spre Adesgo. Acolo am învățat, printre altele, engleza, căci îmi depănam idilele și alte povești de la școală în gînd, pe deal, în engleză. Acolo am descoperit micile ritualuri de stradă ale relațiilor dintre sexe: pe vremea aia, cînd treceai într-o uniformă de liceu scurtată, te claxonau mașinile sau „golanii“ din jur, care nu se temeau că vor fi dați în judecată pentru hărțuire sexuală, îți adresau cîte o porcărie ingenuă, en passant… Tot pe dealul ăla, și tot în uniformă, am fugit prima și singura dată de acasă, într-o noapte. Totul s-a petrecut, însă, foarte civilizat și corect: am plecat în uniformă și cu ghiozdanul și am luat-o pe jos de la Romană spre „Șincai“. Am mers liniștită pe jos, oameni nu prea erau. Fugeam de acasă la bunici. Cînd am ajuns în dreptul dealului de la Adesgo, care mi s-a părut cam creepy, l-am rugat pe singurul domn la costum care trecea pe acolo și mi s-a părut respectabil să urce cu mine. M-a „trecut“ dealul, fără incidente. Și am ajuns la bunici.
Lumea asta a copilăriei, amestecul între libertate și protecție, varianta de libertate cu limite autoimpuse mă ajută, și acum, să pot merge pe jos într-un oraș imperfect. Unde nu mai sînt cîini vagabonzi, dar rar găsești trotuare, cu zecile de mașini parcate. Și unde majoritatea celor cu care te întîlnești pe stradă, la anumite ore și în anumite zone, sînt homeless-ii sau cerșetorii. Văd că au apărut tot mai mulți și-ți cer bani în tot mai multe feluri. Aproape că ți-e teamă că, dacă se apropie cineva de tine, vrea ceva. Plus că, din cînd în cînd, dintr-una din clădirile pe lîngă care treci se mai prăbușește cîte ceva, cît pe ce să te omoare.
Și, totuși, rămîn pomii, acum înfloriți. Și casele, cele care sînt încă frumoase și nu se prăbușesc. Și cei cîțiva oameni prietenoși. Oricum, voi continua să merg, mereu, și pe jos, cu drag, prin București.
Foto: flickr