Patriotism

11 iulie 2012   Societate

Am mai scris că, atunci cînd eram mică, şi stăteam, ca mai toată lumea, la bloc, am înţeles un lucru important pentru supravieţuirea unui cetăţean din Republica Socialistă România de atunci: şi anume că trebuie „să fim patrioţi în bloc“.

Evident, chestia asta însemna să nu vorbim prostii împotriva sistemului atît de tare încît să te audă vecinii sau securiştii care presupuneam că ne ascultau convorbirile. De asemenea, mai ştiam că, dacă vreau să am succes la şcoală cu bietele mele compuneri, trebuia să le încep cu o frază rotund simţită despre „vitejia de veacuri a poporului român, stîncă în calea…“.

Din fericire, la fel de bine ştiam că lucrurile astea sînt doar de formă, pentru sistem: erau o deghizare, în stilul celei geniale pe care tatăl o impune fiului, sub formă de joc, în La vita e bella al lui Roberto Benigni, ca acesta din urmă să scape cu viaţă din lagărul fascist.

„Patriotismul“ de tipul acesta era cam singurul pe care îl cunoşteam. Şi totuşi, mai tîrziu, în diverse situaţii din viaţă, a ieşit la iveală şi un altul, mai aproape de ceva real. Un tip de patriotism care voia să spună, într-un mod nu prea înalt: ai noştri sînt imperfecţi, nu se dovedesc, unii dintre ei, prea civilizaţi în anumite situaţii; şi totuşi, îi prefer pe ei, şi mă bucur să-i am, căci sînt şi ai mei.

O atitudine deloc sănătoasă, veţi spune: să ne scuzăm, de fapt, pe noi, cei care am rămas printre „ai noştri“ şi, vrînd-nevrînd, în anumite lucruri, ne identificăm cu ei.

Cînd am ieşit pentru prima dată din România, la o bursă în Scoţia, mi-au plăcut la nebunie peisajele, şi castelele, şi bisericile cu cimitirele lor frust-poetice. Dar nu şi oamenii. Mi s-au părut zgîrciţi (ştiu, e un stereotip), indiferenţi, birocratici. Într-un cuvînt, străini. Nu erau de-ai mei. La fel m-am simţit şi altădată, cînd m-am rătăcit prin metroul londonez, pentru că nu am fost capabilă să-mi însuşesc cultura lor scrisă, eu venind dintr-una neandhertalică, orală.

Tendinţa mea era, ca să pot supravieţui, să le intrepretez unele dintre calităţi drept defecte. În aşa fel încît să nu-mi doresc să mă sinucid pentru că am rămas în România.

Pentru că, de fapt, nu mi-am dorit niciodată să plec. Poate pentru că fac parte dintr-o categorie ciudată de oameni care trăiesc mai curînd în interior decît în exterior. Cu toate astea, şi cu toată capacitatea mea de a eluda realitatea, pînă la urmă, cu trecerea anilor, nu am putut să nu o observ. Şi să nu mă deranjeze multe „made in Romania“ – de la starea trotuarelor la cea a moravurilor.

Drept urmare, am cîrcotit şi eu, ca toţi românii, împotriva multor situaţii din jurul meu.

Dar, cînd i-am auzit pe alţii, dinafară, spunînd acelaşi lucru, nu ştiu cum s-a făcut, dar m-am revoltat. Am avut reacţia părinţilor nu prea luminaţi care îşi bălăcăresc copiii cînd au ocazia, dar cînd o vecină sau doamna învăţătoare spune ceva rău despre ei, se fac foc şi pară. 

Aşa şi eu, cetăţean invizibil altfel: cînd nepoata mea din Australia a început să spună, pe scurt, că totu-i pute aici, am simţit o antipatie crescută faţă de ea.

Cînd un prieten din străinătate, plecat de oarecare timp, a avut, de curînd, o atitudine oarecum asemănătoare, iarăşi mi s-a-ntîmplat. Am simţit, brusc, cum clocoteşte sîngele-n venele mele, şi cum creşte-n mine o Ana Ipătescu de buzunar: cum să spună el despre toţi românii că sînt cum nu trebuie? Că nu gîndesc cum trebuie, chiar cei mai buni dintre ei (noi…)?

Brusc, mi-am simţit nereperată onoarea de fiinţă naţională, şi nu numai. S-a trezit în mine un soi de patriotism justificativ: apărare, pînă la urmă, a unui mod de viaţă; dar şi revoltă contra unui ton autoritar şi generalizator, care nu poate duce, pînă la urmă, decît la stereotipii naţionale. Pe moment, mi-am uitat toate nemulţumirile cotidiene, cît şi pe cele ideologice, morale.

Momentul a trecut şi am tras o oarecare concluzie: criticile sînt cît se poate de binevenite cînd sînt la obiect, cînd se referă la o situaţie sau la un fenomen anume. La fel, cred, şi „patriotismul“, atunci cînd e o privire lucidă – şi, cînd e cazul, apreciativă – asupra unor lucruri punctual pozitive care se petrec în ţara ta. 

Mai multe