Pastrama de pizdulice şi fuduliile, şi creierul de Nicoreşti

Un loc a mai păstrat cu religiozitate ce nu găseşti în tot Bucureştiul: organele, măţăria, pizdulicea, fudulia. Nicoreştiul de pe Maria Rosetti cu Toamnei. Loc monstruos. Cu diorame, cu ursuleţ blăniţă, cu tablouri de cerb mîncat de lupi, odalisce de farfurie de ciorbă şi printre ele strecurată plasma. Şi acum mă gîndesc ce-o fi cu mine de-mi plac organele în astfel de dezordine a pereţilor. Le bine sărez-piperez. Le vreau nici bine făcute-uscate. Şi stau şi mă belesc la ursuleţul blăniţă, la ditamai basorelieful sculptat în lemn cu o vînătoare. Sigur nu-s întreg la minte. Sigur maţele vorbesc în mine. Sigur pofta e mai mare ca văzul critic. Îmi lasă gura apă de la căprioara halită de lupi? Nu, nu, merg la Nicoreşti pentru organe şi nu-mi stă în cale nimic.

Nici măcar propria mea imaginaţie. Organele grele, rostogolite adînc în stomac, şi pulpiţa de căpriţă muşcată, şi vînătorul cu nas subţire ca vulpiţa, cu puşca la umăr, şi io despărţind rinichiul în farfurie. Muşcînd din fudulie. Clar nu mă pot psihanaliza. Aşa e cînd ţi-e poftă. Cînd eşti animal în starea ta adîncă. Cînd simţurile îţi sînt vraişte numai de la farfuria încărcată cu organe. Uite-mi creierul. Uite-l cum dîrdîie-n farfurie! Uite ursul cu ochii sticlind cum îmi aruncă priviri mortale. Bă, ce-i cu mine? M-am îmbolnăvit de poftă.