Paştele, „pe repede înainte“

Mai în fiecare an, înainte de Paşti, îmi găseam răgazul de care e nevoie nu doar pentru a ţine, măcar parţial, postul, ci şi pentru a mă curăţa de reziduurile de toate felurile acumulate pînă atunci. Anul ăsta, nu ştiu cum s-a făcut, dar parcă toate s-au petrecut cu o viteză nejustificat de mare, „pe repede înainte“… 

Nu a fost o perioadă rea, aş putea spune chiar că s-a dovedit una destul de frumoasă. Şi totuşi, lucrurile mi s-a părut că au scăpat de sub control. M-am simţit, pentru prima dată explicit, prinsă într-un vîrtej dincolo de mine, de nestăpînit: vîrtejul gesturilor care o iau înaintea celui ce urmează să le facă, care înaintează, iraţional, într-un ritm al lor ce nu mai ţine cont de posibilităţile şi limitele omeneşti. Un tăvălug al defăşurărilor de toate felurile, care te ia cu el, ţi-ai dat, nu ţi-ai dat acordul. Care te face să fii de acord cu tot mai frecventele teorii ale celor din jur cum că timpul trece mai repede. 

Toate teoriile astea mi-au venit de la o conversaţie telefonică a cuiva apropiat: vorbind cu cineva cu care nu se mai conversase de mult (unul dintre frecventele telefoane de Paşti şi de Crăciun, cînd îţi aduci aminte, creştineşte, de oameni cu care nu vorbeşti decît de Crăciun şi de Paşti), acesta a spus: „Ce să facem? Mai nimic. Am fost cîteva zile la Sinaia“. După care s-a corectat rapid, pentru că afirmaţia nu corespundea realităţii: „Vreau să spun, am fost cîteva ore la Sinaia!“ 

Sună ciudat, dar e adevărat. Anul ăsta, de Paşti, am fost doar cîteva ore la Sinaia. Motivele sînt diverse. L-aş aminti doar pe unul, invocat, ades, în conversaţiile cu un prieten de-al meu: doar partea simbolică e importantă, nu contează să faci excesiv anumite gesturi, ci doar să le punctezi atît cît trebuie. Adică, atunci cînd ştii că te aşteaptă cineva cu masa pusă şi cu drag la Sinaia, un loc care înseamnă multe pentru tine, te duci chiar şi pentru cîteva ore. Baţi drumul de două ore dus-întors doar pentru grăuntele de încărcături afective, simbolice, tradiţionale, pe care-l pot avea cele două ceasuri. 

Pe scurt, te duci pînă acolo, iei masa de Paşti conform tipicului, cu ouă, miel, cozonac, vin roşu etc. Apoi marchezi ceea ce presupune ideea de Sinaia în sine, atunci cînd e vreme bună: stai un pic afară, pe fond verde şi triluri de păsări… După care, cînd se întunecă, îţi iei pur şi simplu pălăria şi pleci, întorcîndu-te în confortabila junglă familiară a oraşului în care trăieşti (şi cu care, paradoxal, te potriveşti).

Desigur că ideal ar fi fost să fi stat cîteva zile, şi nu nişte prăpădite de ore… Dar am trecut şi prin etapa asta: cea a răgazului prelungit – un răgaz care depăşeşte perioada de trudă propriu-zisă. Am crescut într-o familie prea bună, o familie pentru care vacanţele erau sfinte şi mai respectate decît zilele celelalte, de agitaţie cotidiană. Ele se desfăşurau mereu în locuri privilegiate, ba şi cu prieteni, erau ideale. Şi, totuşi, coşmarurile mele (mai ales cele din perioade mai vechi) sînt plasate ori la mare, ori la Sinaia. 

Iar prima vacanţă la Sinaia pe cont propriu, cu iubitul de atunci, a avut următoarea desfăşurare: am ajuns, am făcut toate lucrurile posibile de făcut acolo prin anul ’90, toate cele etichetate drept distracţii (care, precum vă puteţi imagina, nu erau prea multe şi oscilau între urcatul la Poiana Stînii şi băut coniac în barul de pe Furnica), iar, după ce le-am bifat, am plecat. Cu vreo cinci zile înainte de termenul stabilit. 

Atunci am avut prima manifestare de „repede înainte“. A răbufnit, aşa, din mine, nu ştiu cum. Mult timp m-am simţit vinovată pentru acea vacanţă redusă la o treime din cît trebuia, iniţial, să fie. Acum, însă, după orele astea puţine de Paşti – trecînd, de-a lungul timpului, prin alte cîteva şederi similare, mai mult sau puţin simbolice, la Sinaia –, nu mai cred neapărat că a fost o vacanţă ratată. Pe o linie complet diferită, pot spune că a fost una trăită la maximum. Că ţin minte mai dihai aproape fiecare amănunt din acea şedere decît din altele mult mai lungi.

Departe de mine gîndul de a face o reţetă din asta. Sînt, mai curînd, doar nişte întîmplări.