Păsări evlavioase şi evocatoare
De cîte ori intru pe site-urile dedicate dascălilor şi proiectelor lor profesionale, mă întreb: de ce nu funcţionează nici urmă de cenzură? De ce administratorii site-urilor publică orice le vine pe e-mail, fără discernămînt, fără reacţii colaterale de protest, fără minime rectificări, fără limite? Planuri de lecţie haotice şi calcifiate, concursuri şcolare anchilozate de lozinci patriotice şi obiective pedagogice enorme, testări care nu reuşesc să pună la încercare decît răbdarea de a citi enunţurile etc. Toate transformă o iniţiativă, altfel extrem de utilă – aceea de a oferi profesorilor din ţară o ocazie de a deveni o comunitate de profesionişti –, într-un bazar de falsuri.
O profesoară de chimie se gîndeşte să arunce pe piaţa didactică „Portretul profesional al pedagogului“. Şi-l aruncă. Şi te izbeşte în moalele capului: „El este un umanist care ştie să fie critic cu sine însuşi şi absurdităţile vieţi, fără a fi cinic sau disperat. Este o persoană care se autodezvălue astfel încît elevi pot vedea şi virtuţile şi imperfecţiunile. Păşind sigur pe pămînt, profesorul ajută elevi să-şi dezvolte voinţa, curajul şi speranţa în realizarea potenţialului. Profesorul e şi un bun colaborator, acordînd o mare valoare colegiabilităţi. (...) Toate se schimbă pe pămînt, dar pedagogul nu se schimbă ci creşte odată cu societatea, odată cu schimbările din ea şi cerinţele unei noi generaţi care are nevoie de tot acel cuvînt cald şi dulce al profesorului, numai că adaptat la timpurile noi. Este foarte esenţial ca un pedagog să nu fie doar o autoritate pentru elevi săi. Profesorul îi poate copleşi pe elevi cu ştiinţa lui, îi poate uimi cu personalitatea lui.“ Aş avea două sugestii pentru fraza finală: nu copleşi, ci ucide, şi nu uimi, ci ului: profilul dascălului, din textul plin de erori gramaticale, pare a fi ceva între Alida Valli şi mitropolitul Banatului.
O altă profesoară iubeşte limba română. Şi cartea. Şi vrea ca şi elevii săi să le iubească. Pentru asta, face un plan de lecţie, cu obiective şi etape: „Elevii trebuie astfel pregătiţi încît să devină nu numai beneficiarii limbii (sic!), ci şi creatori de limbă. (...) Se citesc două scurte esee(!) cu tema: Frumuseţea limbii române. (...) Elevii sunt cei care concluzionează (sic!). (...) Unul dintre copii împărtăşeşte celor prezenţi la activitate Imnul lui Dimitrie Anghel.“
Într-un alt colţ de ţară şi de catedră, dascălul le propune elevilor să discute „despre păsări precizînd sensuri apropiate despre cuvîntul pasăre: eternitate, eter, evlavioase, evocatoare (trilul lor) etc. Şi acum, elevi, am dedus că toate aceste cuvinte sunt de fapt nişte necuvîntătoare. Deci, necuvîntătoarele sunt mereu alături de noi, ne aud, ne văd, chiar dacă nu ne înţeleg, viaţa fără de ele ar fi mai monotonă, nu atît de frumoasă.“
Un proiect de lecţie anunţă o metodă simplă, ingenioasă de implicare a elevilor în actul învăţării: un tabel cu trei coloane de completat pe parcursul orei: „ce ştiu“, „ce vreau să ştiu“ şi „ce am învăţat“. Se presupune, deci, că elevul este întrebat şi lăsat liber să răspundă. Fals: în proiect sînt trecute cu exactitate răspunsurile „corecte“: „Le cer elevilor să treacă în prima coloană tot ce ştiu în legătură cu opera (modurile de expunere, felul naraţiunii, locul şi timpul, personaje, specia din care face parte). În cea de-a doua coloană (ce vreau să ştiu), elevii vor trece: Momentele subiectului. Informez elevii că vor învăţa să consolideze conţinutul acestei opere prin identificarea momentelor subiectului.“
După cum vă spuneam, pe site-urile cu pricina nu protestează nimeni: nici administrator, nici dascăli cu proiecte foarte bune, nici părinţi. Nici Ministerul Educaţiei. Acceptă cu toţii, de dragul a cîtorva mii de vizualizări aducătoare de publicitate, vecinătatea unor stricători de minţi şi de limbă. Despre descurajarea interesului pentru învăţătură şi despre prestigiul şubrezit al dascălilor nu mai vorbim…
Maria Iordănescu este psiholog.