Participare publică în arhitectură (2)

Un susținut efort de structurare a proiectării participative a venit de timpuriu mai ales din America, acolo unde tradiția democratică este o esență a statului, iar participarea legitimează acțiunea politică. Preocupate de o participare cetățenească reală, instituțiile americane au definit standarde de consultare și metode de participare capabile să susțină orice inițiativă publică, de la referendum pînă la proiectare comunitară. Hery Sanoff preia definiția potrivit căreia „participarea este un concept general care acoperă forme diferite de decizie de către un număr de grupuri implicate în proces”. Este o definiție care, în opinia mea, acoperă numai genul proxim, fără a explica în ce constă diferența specifică dintre „forme diferite de decizie”.

Ulterior, în 1981, filosoful german Jürgen Habermas publică Teoria acțiunii comunicative, lucrare filosofică de amploare care fundamentează participarea publică, prin aplicarea unei „raționalități comunicative”, văzută ca sumă a proceselor prin care diferite pretenții de validitate sînt aduse la un numitor comun satisfăcător, prin consens și acționînd la nivelul celor trei lumi: subiectivă, obiectivă și socială. Mai departe, Habermas definește înțelegerea dintre părți și acțiunea comunicativă astfel: „obținerea înțelegerii funcționează ca un mecanism pentru coordonarea acțiunilor numai prin interacțiunea participanților care ajung la un acord privind pretențiile de validitate ale afirmațiilor lor, adică prin recunoașterea intersubiectivă a pretențiilor de validitate pe care le ridică reciproc. (...) Conceptul acțiunii comunicative presupune folosirea limbajului ca mediu pentru un fel de obținere a înțelegerii, în cursul căreia participanții, relaționînd cu una din lumi, ridică reciproc pretenții de validitate care pot fi acceptate sau respinse”. Prin acțiune comunicativă, participanții își definesc un plan de acțiune, în cadrul căruia acțiunile sînt validate prin consens. Acțiunea comunicativă este „un tip de interacțiune coordonată prin acte de comunicare și care nu coincide cu acestea”. Astfel, comunicarea se constituie în suport pentru acțiune, nu se substituie acesteia.

Critica raționalității și acțiunii comunicative vine din partea lui Michel Foucault și se bazează pe observația empirică potrivit căreia comunicarea este tributară raporturilor de putere dintre participanți. Susținerea unor pretenții de validitate de pe poziții ierarhice diferite este un non-sens, susține filosoful francez. Într-adevăr, în practica arhitecturii proiectării comunicative, am întîlnit situații în care beneficiarii, fără să înțeleagă argumentele de ordin funcțional pe care le expuneam, se supuneau argumentului autorității. Rezultatul era însușirea rapidă a ideilor mele, fără o participare reală. Această situație poate fi însă evitată printr-o consolidare comunitară eficientă și prin crearea guvernării locale, prin înființarea de grupuri de dezvoltare comunitară care să se constituie în partener de deliberare de pe poziții de egalitate, neierarhice.

O altă critică vine din zona fenomenologiei, care reproșează acțiunii comunicative faptul că pierde din vedere interioritatea individului, caracteristicile necomunicabile ale acestuia. Ambele critici însă pierd din vedere o caracteristică esențială a obiectului criticat, și anume latura praxiologică. Dacă este nevoie de schimbare socială, atunci este nevoie de acțiune socială. Or inacțiunea, retragerea post-structuraliștilor în jocurile de limbaj ale lui Lyotard, nu poate genera schimbare socială, la fel cum nici hermeneutica nu o poate face. Atunci cînd este imperios necesară, acțiunea bine-intenționată, chiar și imperfectă, este de preferat inacțiunii.

Dacă eliminăm obligativitatea participării prevăzută de cadrul legislativ european (în România, participarea publică este reglementată de doar două legi), rămîne să punem în balanță ce pierdem și ce cîștigăm folosind-o în cadrul situațional al unei intervenții de regenerare urbană sau construire de locuințe pentru o comunitate aflată în sărăcie extremă. Nerecurgînd la participare publică, metoda relaționării cu beneficiarul devine instrumentală și normativă. Se pierde contactul cu comunitatea, caracteristicile acesteia făcînd obiectul analizelor unui aparat de cercetare străin profesiei. Procesele de proiectare devin opace pentru public, iar decizia arhitecților va fi privită cu anxietate și, eventual, contestată. Ne situăm în paradigma autoritară, arhitectul devenind un executant în subordinea autorității care coordonează procesele. Nu mai poate fi vorba despre democrație consolidată prin arhitectură. 

Dimpotrivă, prin participare publică, arhitectura își asumă etica, iar proiectul devine o rezultantă a acțiunii comunicative, scopul lui fiind construirea consensului în jurul unei înțelegeri comune a grupurilor implicate cu privire la schimbarea realității. Aceasta include atît locuirea, cît și sistemul de relații care o generează. Arhitectul își asumă astfel rolul de moderator, pe lîngă acela de expert tehnic, iar acest lucru este necesar prin prisma dinamicii sociale contemporane care determină proiectarea de arhitectură pentru grupurile vulnerabile. Societatea contemporană este multiculturală, făcînd obligatorie negocierea pentru realizarea de proiecte comune. Societatea civilă este activă și organizată, iar drepturile minorităților și ale grupurilor vulnerabile sînt protejate de organizații care trebuie implicate în procesul de proiectare.

Astfel, în cadrul practicii arhitecturii sociale, participarea cetățenească reprezintă o sumă de acțiuni comunicative structurate într-o metodă, prin care grupul de beneficiari dobîndește capacitatea reală de a deveni partener în proiectare și face uz de aceasta. Participarea favorizează spiritul comunitar și sentimentul de apartenență al cetățenilor.

Participarea este o condiție sine qua non a acțiunii etice a arhitectului care proiectează pentru grupuri vulnerabile. Ea dă legitimitate proiectării și generează soluția de arhitectură, validată prin deliberare. Consensul colectiv cu privire la realitatea dorită, la binele comun, stabilit prin participare, consolidează libertățile și capabilitățile individuale ale beneficiarilor, protejîndu-le dreptul la locuire, prin validarea permanentă a binelui comun cu binele individual.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.