Parisul meu

18 noiembrie 2015   Societate

Şi pentru mine, ca și pentru nu­me­roși alți oameni din România co­mu­nistă (ca să nu mai vorbesc de cei din lumea largă), Parisul reprezenta, pe vremea aceea (anii ’80), Occidentul. Mama mea cunoștea oameni la Paris, aspira să se ducă la Paris și, pînă la urmă, după destule eforturi, chiar a reușit să ajungă la Paris.

Copil în comunism fiind, lumea era limitată: aspirațiile mele cele mai pretențioase se plasau înăuntrul acelui creuzet în care ne topeam cu toții fără prea mari șanse de a ne extrage din el. Cei care reușeau să se extragă reușeau pe termen scurt. Erau cei care ajungeau, printre altele, să vadă Parisul, asemenea mamei mele…

Pentru cei care te așteptau acasă, locurile pe care le vizitai, cele din „altă lume“, și în special Parisul, erau pămînturi ale făgăduinței. Desigur, vedeai în poze catedrale și palate, auzeai povești despre restaurante, magazine, cafenele, dar cel mai mult te bucurai de cele cîteva ciocolate, pachete de gumă, de blugii, bluzele și revistele Pif și Paris Match aduse de‑a­colo. Nu erau doar gustoase sau atrăgătoare, aveau și o aură a unei alte lumi. Cînd le atingeai ori le adulmecai, simțeai că mai există și altceva în afara pereților alunecoși ai creuzetului pe care nici măcar nu încercai să te cațeri.

Parisul a fost, pentru mine, cel de la 14 ani, cînd mama mea s-a întors de acolo cu nici mai mult, nici mai puțin de 14 geamantane cu care a fost dată jos din tren, la graniță, pentru a-i fi inspectate, un soi de peșteră a lui Ali Baba. Mai tot ce am primit din cele 14 geamantane, ba chiar și ce nu era al meu, am dus în zilele următoare la școală și am împărțit cu colegii mei: inclusiv sticluțele de whiskey, din cele mici și multe care, pe vremea noastră, se țineau în vitrine, precum și vitaminele Supradyn și Redoxon.

La ceva timp după Revoluție, prin ’93, prima mea călătorie turistică (mai fusese una înainte, cu o bursă în Anglia) a fost la Paris, la un Congres al Exilului. Congresul era, de fapt, un pretext, ca să văd Parisul cu alesul meu de-atunci. Ca-n mai toate călătoriile tinereții, eram cu bani infimi, nici cît să supraviețuim. Așa că am avut aventuri cu duiumul: am fost dați afară de o doamnă cîndva binevoitoare, româncă plecată și profesoară, care a fost oripilată de comportamentul nostru în apartamentul ei. Printre altele, nu dusesem gunoiul și ne țineam șosetele sub pernă. Dați afară la 3 noaptea. Noroc cu un prieten care ne condusese și care încă se afla prin apropiere, el ne-a luat  în studioul lui, unde picta: o imensă cameră aproape goală, cu o vedere interesantă. După care am nimerit, cu ajutor, la o altă profesoară, de astă dată franțuzoaică, neavînd vreo legătură cu cea dintîi, era o doamnă tare de treabă. Singura noastră responsabilitate era să nu-l lăsăm pe uriașul ei ciobănesc Anatol să iasă din apartament.

Din casa stăpînei lui Anatol am putut vedea Parisul. În general, la pas și invers: de cîte ori voiam să ajungem într-un loc, o luam, după hartă, în sens opus. Așa am putut vedea multe, dar aproape niciodată n-am ajuns la întîlnirile propuse. Am reușit, totuși, în cele din urmă, s-o cunoaștem pe Monica Lovinescu. Și pe Paul Barbăneagră, care ne-a dus la casa lui de vacanță de la Saint Augustin, unde, în bibliote­ca-i copleșitoare, mi l-a descoperit pe Baudrillard; și în piața locală, unde ne-a dus să ne cumpărăm haine de la o doamnă care le vindea la prețuri de nimic – se pare că erau de furat.

La mult timp după această perioadă romantică am revenit la Paris, prin anii 2000, mult mai burghezi, cu ceva bani în buzunare. Atunci am descoperit Luvrul,  Musée d’Orsay, pe care nu mă mai săturam să-l văd, Cartierul Latin și Marais. Cu ajutorul fiului nostru am dat de Shakespeare and Co., Hippopotamus, Muzeul de Magie. Și cu cel al mamei mele de – Le Paradis du Fruit, Printemps, Procope, L’Alsace, Avenue Montaigne. Am descoperit, în sfîrșit, Parisul  plăcerilor de toate felurile, de la cele culinare și vestimentare la cele intelectuale. Țin minte că, într-unul din sejururi (pentru că a urmat o serie), am stat foarte aproape de Champs-Élysées. Mergeam atît de des pe bulevardul central, încît aproape că devenise un soi de Magheru: de la Zara la Celio, pînă la Alsace și la magazinul Disney, trecînd prin Sephora și, mai ales, prin fostul Virgin și prin Fnac, făceam ture, încărcată de pungi și mînată de o singură dorință: să mai iau cîte ceva…

A trecut și epoca aceea, urmînd una să-i zicem mai contemplativă, în care puteam la fel de bine privi precum cumpăra, fie că mergeam prin Montmartre, pe Grands Boulevards ori pe lîngă Place d’Italie. Parisul ne-a dat mereu sentimentul că acolo e totul, că putem găsi, vedea, simți orice. Că putem fi fericiți măcar pe perioade scurte, prin lucruri mici, palpabile, dar și grandioase. Că lumea e și a noastră, a celor veniți, din toate colțurile ei, doar ca s-o simțim puțin. Liberă s-o simțim. Sper să rămînă așa, în amestecul ei fericit de libertate, cultură și desfătare, departe de violențe, dar și de restricții.

Mai multe