Părinţi şi specialişti

Articole pe Internet, cărţi de psihologie pe înţelesul tuturor, reviste glossy de psihologie, săptămînale pentru mămici şi bebeluşi, training-uri pentru părinţi perfecţi. Un bagaj de informaţii rezonabil, la îndemînă, pentru oricine îşi doreşte să-şi perfecţioneze relaţia cu propriul copil. În majoritatea cazurilor, cu mici şi triste excepţii, sînt oferite sfaturi de bun-simţ, reguli de bună purtare cu cel mic, sugestii de dialoguri formatoare, informaţii despre dezvoltarea intelectuală, emoţională şi fizică a copilului, poveşti educative, idei care te pot scoate din încurcătură la fiecare pas pe care-l faci alături de copilul tău. Limbajul folosit este accesibil neiniţiaţilor, textele cuprind reflecţii ale altor părinţi trecuţi prin aceleaşi experienţe, astfel încît cititorul să nu se simtă singur cu dilemele lui. Iar cursurile dezbat probleme familiare oricărui adult greu încercat de rolul de părinte.

Sînt însă destule voci care cîrcotesc împotriva acestui tip de informare „în masă“. Culorile roz în care se vorbeşte despre maternitate, fotografiile cu zîmbete bine retuşate ale unei familii fericite, sfaturile la minut care promit să facă minuni, toate sînt numai bune de sădit sentimente de vinovăţie în sufletul unui părinte căruia nu-i prea reuşesc nici regulile de aur ale fermităţii şi consecvenţei, nici răbdarea fără limite, nici iubirea absolut, dar absolut, necondiţionată. Cauzele şi efectele invocate de specialişti par dintr-odată extrem de complicate, programul pe care trebuie să-l urmezi ca să devii un bun părinte pare unul fără sfîrşit, normele de comunicare cu propriul copil ameninţă să te transforme într-un robot programat cu răspunsuri perfecte.

Aşadar: faptul că există o mulţime de surse de informare cu privire la educaţia unui copil are, pe de o parte, nenumărate efecte benefice: nu-i puţin lucru pentru un părinte să afle că problemele cu care el se confruntă sînt şi ale altora. Că există cauze obiective ale acestora – particularităţi de vîrstă sau de mediu familial, de exemplu – sau cauze care ţin de vreo reacţie a lui, neadecvată, dar uşor de remediat. Pe scurt: că nu e (chiar) singur în nedumeririle lui şi că există soluţii.

Pe de altă parte, însă, odată ce închizi cartea, calculatorul sau pleci de la training, rămîi, totuşi, singur, faţă în faţă cu copilul tău. Ai de luptat singur cu propriile bariere – modelul parental sub semnul căruia tu însuţi ai crescut, prejudecăţile, falsele standarde impuse de cercurile sociale în care trăieşti, oboseala, interacţiunea dintre multiplele roluri sociale pe care le ai de jucat, nemulţumirile, eşecurile etc. Ai de dat răspunsuri imediate celui mic din faţa ta, răspunsuri eficiente, prompte, „educative“.

Ce soluţii rezonabile pot găsi? Mai întîi, nu mă pot aştepta ca o frază spusă întocmai ca la carte copilului meu să nască asupra lui efecte copleşitoare, decît dacă ştiu exact cînd, cum şi dacă să o spun. Cărţile ar trebui deci să lucreze în primul rînd asupra mea, să mă las transformat, de experienţă, informaţii, din adult, în părinte. Apoi, sfaturile din cărţi au mai curînd menirea de a mă pune pe gînduri, decît aceea de a oferi reţete infailibile. Au rostul să mă oprească din reacţiile cu efect negativ asupra copilului meu. Să mă facă să-mi iau un răgaz, să-mi cunosc copilul mai bine. Doar cunoscîndu-i foarte bine nevoile, dorinţele, curiozităţile, îmi voi putea construi autoritatea de părinte. Doar aşa vorbele mele, şi nu cele din cărţi sau articole, vor fi ascultate.

Maria Iordănescu este psiholog.