Paralia Katerini – această colonie românească de peste mare

10 august 2022   Societate

Nu am ajuns niciodată în Grecia pînă anul acesta. Pur și simplu nu s-a nimerit, am naufragiat de fiecare dată pe malul mării bulgăresc care e mai aproape, mai decent și încă mai ieftin decît la noi. Desigur, îmi doream să ajung, ca în nenumărate alte locuri. Și pentru că în România există un fan-club care crește de la an la an, oameni care nu încetează să-mi povestească cu entuziasm despre ospitalitatea grecească, despre marea perfectă, despre insule, atmosferă și mîncare, aveam mari așteptări (unii dintre ei nici nu mai concep o altă destinație de vacanță în afară de Grecia după care tînjesc un an întreg). Așadar, am ajuns în Grecia absolut întîmplător, ca o variantă de întoarcere din Albania, niște prieteni de pe Facebook care aveau mașină s-au oferit cu generozitate să mă culeagă de pe drumuri și am stabilit un loc convenabil de întîlnire pentru ambele părți, în Paralia Katerini. Nu știam nimic nici despre Paralia asta unde urma să petrec două zile, însă m-am gîndit că nu are cum să fie prea rău, în fond e în Grecia! Am luat un bus din Korcea (40 de euro), am trecut frontiera prin munți, la graniță ne-au dat jos din autocar cu tot cu bagaje ca pe niște vite, cam așa se întîmpla și cu românii prin anii ’90, probabil atitudine de țară UE față de țară non-UE, m-am amestecat printre muncitorii migranți albanezi încărcați cu papornițe de rafie, oameni săraci și necăjiți, am trecut cu piciorul, bus-ul ne aștepta dincolo, doar mie mi-a zîmbit vameșul și mi-a urat bun-venit pentru aveam pașaport european. Trist. Apoi, pentru mine a început Grecia – drumuri impecabile, ca-n Germania, tunele prin munți cum n-o să avem noi nici în 50 de ani, peisaje largi, spectaculoase, absența gunoaielor de pe marginea drumului, apoi, în sfîrșit, în depărtare Marea Egee sclipind albastră în soarele după-amiezii și muntele Olimp pe care îl veneram încă din copilărie de cînd citeam Legendele Olimpului în două volume – Zeii și Eroii. Recunosc că am avut ceva emoții plăcute cu ochi ușor umeziți, ca atunci cînd am ajuns pentru prima oară la Paris. După cinci ore de călătorie am ajuns în sfîrșit la Katerini, am luat un taxi spre Paralia și aici s-a terminat Grecia pentru mine. M-am pomenit în mijlocul unei stațiuni banale de pe litoral unde s-a construit excesiv și urît, iar hotelurile înghesuite unele peste altele, cu balcoane de unde nu se vedea nici o mare, doar cearceafurile întinse la uscate ale turiștilor de alături, semănau toate cu niște blocuri de nefamiliști, unde se vorbea aproape exclusiv în românește, pînă și grecii, iar anunțurile comerciale de la cîrciumi te invitau la ciorbă de burtă și ceafă cu cartofi prăjiți. Unde naiba sînt? – m-am întrebat. Dar pînă să mă lămuresc, m-am prăbușit pe o terasă și am intrat pe booking ca să-mi găsesc un hotel pentru două nopți. Am găsit unul care părea OK la 60 de euro pe noapte (în plin sezon, ce vrei? – în Albania avusesem parte de cazări fabuloase la 35 de euro... dar sîntem în țară UE și foarte turistică pe deasupra). Am plătit cu cardul în timp ce privirile mi-erau distrase de corpurile de gospodine românce care își afișau cu nonșalanță vergeturile, desigur, de pe plaja de alături, în vreme de bărbații români și unguri (am aflat mai tîrziu) își plimbau dintr-o parte în alta burțile de bere – în sfîrșit, un loc bun pentru mine, cu oameni normali, mi-am zis, apoi am descoperit că plătisem o rezervare pentru săptămîna următoare. Asta e, m-am dus la hotel ca să le explic ălora situația. Acolo l-am întîlnit pe patron, un grec bronzat, la bustul gol, frumos – Adonis, ce mai! –, exact așa cum îmi imaginam eu eroii din cartea Eroii din copilărie și mai avea și muntele Olimp pe fundal. Grecul, binevoitor în primă instanță, dar șmecher. Da, îmi poate da o cameră, dar numai pentru o singură noapte, de a doua zi totul e full. Există o posibilitate să-mi recuperez banii? Nu. Să fi fost eu în locul grecului cel frumos, mi-aș fi dat înapoi cei 60 de euro, pentru că sigur își va închiria camera săptămîna viitoare la cît de aglomerată era Paralia. Și iată-mă în camera mea de 120 de euro pe noapte – o cameră de hotel din Saturn, cu nisip în cădița de baie și robinete ruginite, însă ceva mai funcțională, cel puțin mergea aerul condiționat. Ies pe balcon, vizavi văd pe alte balcoane trei babe și un moș care jucau cărți, alături niște adolescente în costume de baie dansau și se pozau pentru TikTok. Sînt lihnită de foame, nu mai mîncasem de la micul dejun. Îmi zic: hai să merg și eu la una dintre faimoasele taverne grecești, să mănînc un pește, că doar d-aia sînt în Grecia! Găsesc una chiar pe malul mării, pare un local simplu, perfect, față de masă din aia în carouri, muzică grecească în surdină – exact cum îmi povestiseră prietenii mei din fan-clubul Grecia. Mă așez discret la o masă de patru persoane, nu existau de două persoane, alături două mese mari „de familie”, ambele din Moldova, după accent, poate Iași sau mai degrabă Vaslui. Hau meni persons? – mă întrebă fata. Just me – zic. Fata se schimbă un pic la față (de asta mi-am dat seama mai tîrziu, recapitulînd incidentul), dar îmi aduce meniul. Comand un pahar de vin, dovlecei cu tzatziki, pește, mă orientez undeva pe la 20 de euro (în Albania, cu banii ăștia mîncam două mese consistente). Vine vinul, vine și mîncarea, nu mă grăbesc să mănînc pentru că totul mustește în ulei, dovleceii sînt îmbibați de ulei, porția de pește e meschină, cartofii prăjiți sînt din pungă. Beau din vin și mă uit la mare, trag cu urechea la masa de alături – aud ceva pe românește, desigur despre niște bugete locale, licitații și „eu fără două mii de euro nu mă bag!”. Sînt deja în România. Vinul e bun, în schimb, îmi mai iau un pahar, în momentul în care încep să ciugulesc din dovlecei și din pește, vine fata cu nota. „Îmi pare rău, dar patronul are nevoie de masa asta!” Păi, nici n-am terminat de mîncat, îi zic, e total nepoliticos, eu nu sînt un client? „Ba da – zice ea –, i-am spus patronului, dar nu hotărăsc eu.” Am o mică criză de furie (după o lună în Albania în care am fost total zen), trîntesc farfuriile pe masă, îi arunc fetei 20 de euro, în fond nu are nici o vină. Merg să vorbesc cu patronul, care îmi comunică sec că am stat prea mult pentru o amărîtă de cină de 20 de euro, iar din cauza mesei mele ocupate, el pierde o masă de 20 de persoane. Nici nu știu cum să reacționez, nu mi s-a întîmplat niciodată așa ceva. Îi spun că mă simt umilită, fac fotografii prin local, el, senin, așteaptă să mă potolesc și să plec. Seara, la ora 10, merg pe străzile stațiunii aproape plîngînd, în jurul meu e muzică, lumini, discotecă, înghețată, porumb copt, morișcă, kebab și zeci de români care se simt bine, se simt ca acasă, care apreciază că grecii au scris pentru ei acolo, în limba română, ciorbă de burtă și ceafă de porc (deși grecii, din cîte știu, nu se omoară nici cu ciorba de burtă, nici cu ceafa de porc...). Sînt șocată de cît de departe poate să ajungă românizarea asta, manelizarea asta, starea „de bine” a românilor care ajung cu timpul să colonizeze, scoțînd banul din buzunar, spații din Grecia, din lume. Mă întorc în camera mea cu robinete ruginite la baie care e aproape identică cu o cameră de hotel din stațiunea Saturn – cea pe care părinții mei o evitau cel mai mult, pentru că aici veneau numai neamurile proaste. Nu reușesc să adorm pînă pe la două, pe la unu ies ca să-mi iau un souvlaki – adică o bucată de pîine cu cartofi prăjiți din pungă și cu urme inexistente de carne, toată mîncarea din Paralia asta e o vomă, dar cu prețuri în euro.

A doua zi mă mai calmez, trebuie să-mi petrec încă o zi aici, nu am ce face. Mă mut, la sugestia grecului frumos, dar șmecher, la hotelul băbuței de vizavi, care mi se pare mai prietenoasă. Alți 66 de euro. În total, am cheltuit în Paralia 250 de euro în trei zile, bani cu care m-am descurcat în Albania timp de o săptămînă, fără să mănînc lături. Băbuța îmi recomandă pentru prînz restaurantul de alături – normal, sînt vecinii ei. „Măcar au carne proaspătă!” Deci ăsta să fie criteriul? Merg și la plajă, mă amestec și eu printre femeile gospodine și bărbații cu burți de bere, în fond sînt una de-a lor, dar nici nu îndrăznesc să răspund la telefon ca să fiu auzită că vorbesc în română, mi-e rușine de limba și de țara mea, cum mi s-a întîmplat de multe ori în Franța, în Germania, în Austria, unde am încercat să mă țin departe de români. Mai puțin în Albania, unde am vorbit limba română cu plăcere și cu mîndrie aproape în fiecare zi, însă în general nu cu români, cu albanezi care și-au terminat studiile în România și cu aromâni.

A doua zi sînt pe picior de plecare cînd ajung la hotel două familii cu două mașini cu numere de Iași. „Fată, hai că e frumos aici... ți-am zis eu!” „Da, e mai frumos ca-n Creta... să știi că și în Creta mi-a plăcut, adică mi-au plăcut peisajele, dar aici pare mai bine... cum or fi camerele? Or fi avînd vedere la mare, că așa scria pe site?” Chiar înainte să mă urc în mașina prietenilor mei le zic: „Camerele nu au vedere la mare, dar balcoanele sînt generoase... să nu mîncați la taverna Korali, că se mănîncă prost! Vacanță plăcută!”. Îmi dau seama că, după o lună departe de țară, cel mai tare m-a marcat întîlnirea brutală cu compatrioții mei.

Mai multe