Pantofi și vreme rea

Într-o lume în care totul funcționează, urbană și așezată, în care ai acces la tot ce-ți dorește inima, nu are de ce să te sperie venirea frigului. În „vizuina” ta, pe care o poți oricînd reaproviziona, ești asigurat. 

Poți să-ți cumperi, oricînd, haine groase, la prețuri rezonabile. Poți să-ți dai drumul la căldura funcțională și care nu te costă o avere. Nu-i nevoie să faci provizii ori să pui conserve, pentru că se găsesc de toate la magazine: de calitate și naturale.

Asta, evident, într-o lume ideală. Oricum, în momentul de față, trăim mai aproape de lumea asta decît în alte epoci: dacă nu în privința costurilor, unde lucurile stau cu totul altfel, cel puțin legat de acces. În vremea lui Ceaușescu, în mohorîții ani 1980, nici gînd de toate astea. 

Venirea frigului, cam de la mijlocul lui octombrie încolo, nu era chiar o bucurie. Pentru că apăreau o serie de nevoi în plus, destul de stringente, care nu erau ușor de satisfăcut. Cum ar fi să-ți cumperi ghete, printre altele. 

Astăzi sună de-a dreptul hilar. Oriunde ai intra, cu prețuri de toate felurile, poți găsi o pereche rezonabilă de pantofi ori ghete. Atunci chiar nu era așa. Puteai intra în cîte magazine de pantofi voiai și nu găseai aproape nimic care să ți se potrivească. Dacă aveai și o măsură mai mare decît standardul, atunci chiar era o problemă. Deveneai o problemă. O nevoie de bază se transforma într-un deziderat pentru care trebuia să te lupți.

Desigur, nu era precum în copilăria părinților mei, din vremea războiului sau de după război, în care totul fusese și mai greu. Atunci chiar trecuseră prin foamete și sărăcie. În copilăria și adolescența mea trăiai într-o societate aparent așezată, în care toată lumea, vrînd-nevrînd, avea locuri de muncă și bani. Și totuși, uneori, chiar deseori, nu aveai ce face cu banii. 

Nu aveai ce face cu ei dacă îți permiteai să vrei să trăiești într-o lume normală și simplă. În care, dacă intrai într-un magazin, îți puteai permite, pur și simplu, cu puținii bani pe care-i aveai, să-ți cumperi o pereche de ghete. Fără să ai o conversație îndelungă cu vînzătorul. Fără să trebuiască să intri în relații personale cu el, fără să trebuiască să-l pui să-ți promită că, atunci cînd va primi marfă, îți va pune deoparte și ție o pereche de ghete. Fără să-i sugerezi ori chiar să-i spui de la obraz că asta va presupune și o recompensă din partea ta. 

Toate problemele astea de corupție mică (sau nu chiar?) sînt nimic pe lîngă cele cu adevărat grave pe care le pot avea oamenii în vremuri neașezate. Dar atunci se presupunea că trăiam vremuri oarecum așezate. Una peste alta, aproape singura pereche de pantofi pe care mi-o amintesc din copilărie spre adolescență este una pe care am cumpărat-o de la Clujana, care cred că era pe Lipscani. Astăzi cu siguranță nu i-am considera frumoși. 

În primul rînd, forma lor. Erau mult prea ascuțiți, prea lunguieți. Totuși, nu chiar penibili. Se opreau undeva înainte de limita penibilului. Și aveau două lucruri care-i salvau: materialul și culoarea. Erau din piele. Cu o talpă nu mai știu din ce, dar care părea potrivită. Și aveau o culoare mai neobișnuită: un fel de maro cărămiziu. Care, culmea, te ducea cu gîndul la natură. Îți amintea de un anumit tip de sol. Și, bonus, se închideau cu șiret. 

Erau, din fericire, numărul meu și i-am aprobat, fără ezitări, înțelegîndu-ne din priviri, și mama, și eu. Detectarea lor fusese, cu certitudine, o victorie. Măruntă, dar semeață. Una din amintirile mele normale, chiar fericite, dintr-un magazin socialist. 

După care i-am tot purtat, am și poze cu ei. Nu se asortau neapărat la ceva și, totuși, mergeau cu orice. Și cu balonzaidul bleumarin pe care-l aveam atunci. Și, mai ales, cu ciorapii negri groși și puțin lăsați, pentru că erau mai mari. 

Nu erau chiar precum pantofii lui Dorothy. Dar o să mi-i amintesc mereu. Fără exagerări. Cu un zîmbet.