Pălării și paltoane

Pe lîngă pantofii cărămizii, îmi mai amintesc și niște ghete din antilopă albastre, cu un bot între rotund și pătrat. Destul de greu de închis, cu capse metalice prin care băgai șirturile: cu grijă, să nu scapi vreuna. 

La ele cred că am ținut mai mult decît la respectivii pantofi. Pur și simplu, mi se păreau perfecte. Le-am iubit, dacă se poate spune așa ceva legat de niște ghete. Aveam chiar o perie specială pentru antilopă cu care învățasem să le întrețin. Mă responsabilizaseră.

Dar, în afară de ghete, trebuia să mă acopăr și-n restul corpului cînd sosea vremea rea. Nici asta nu era ușor. Noroc că mama și cu mine, cea de pe la 12-13 ani, începuserăm să avem aceleași măsuri. Așa că o parte din hainele ei erau reciclate către mine. 

Erau, da, haine din alte epoci, dar nici una dintre ele nu era urîtă. Ghetele albastre sînt un exemplu. Dar și destule rochii cu care mergeam la petreceri. Multe dintre ele proveneau din perioada mini. Erau chiar sexy (deși pe atunci nici nu auzisem de cuvîntul ăsta) și neașteptate. Erau ceea ce astăzi s-ar numi vintage sau retro. Aduceau o nuanță proaspătă, deși aparent prăfuită, din vremuri nu chiar uitate. În culori despre care nici nu mai știam că există. Diferite de eleganța standard de la petrecerile de atunci: fuste din catifea de la Fondul Plastic și bluze de cele mai multe ori albe, eventual cu volane. 

Dar dincolo de garderoba destinată petrecerilor era cea uzuală, de zi cu zi. Cea fără de care nu puteai înfrunta frigul, vîntul și zloata. Cînd venea vremea cu adevărat rea de toamnă, cea umedă și gata să te smulgă din picioare, începea o îngrijorare. Simțeai, fără să-l poți exprima exact, un mic fior rece. O înțepătură, cam amorțită, dar totuși prezentă, a nevoii de supraviețuire care se activa cu această ocazie. Realitatea din jur nu mai era, brusc, lină și prietenoasă, ci un fel de cursă cu obstacole pe care trebuia să le înfrunți. 

Așa că o făceai, deja tradițional, în felul următor: scormoneai prin dulapuri. Așa găseai, de pildă, o pălărie veche, croșetată. Pe care, la o primă și rapidă scanare, nu ai fi considerat-o frumoasă. Ci, sincer vorbind, puțin caraghioasă și demodată. Dar apoi, dacă te uitai mai bine la ea, dacă-i admirai bejul curajos, ochiurile îndrăznețe și borurile cam căzute pe care le numeai, mărinimos, șic, o puteai găsi haioasă. Și chiar o puteai purta. 

Ceea ce am și făcut, à la longue, cu un sentiment de mîndrie de familie, amestecat cu rușine. În anumite momente, cînd nu se putea altfel, o țineam pe cap, prefăcîndu-mă că nu sînt eu sub ea. Pierzîndu-mă prin vînturile și rafalele ploilor, pitindu-mă în ceața de toamnă. În altele, însă, cînd mă apropiam de civilizație, de zona școlii mele și a colegilor mei, mi-o scoteam. Dar nici atunci nu era chiar ușor. Pentru că un sentiment de vinovăție mă copleșea: nu puteam să mă dezic cu totul de o asemenea moștenire de familie. Așa că, deși nu o puteam lăsa pe cap, sentimentul de jenă fiind mai puternic decît cel de vinovăție, o țineam, totuși, în mînă, la semivedere, ca măcar de formă să defilez cu ea. 

Pălăria nu venea singură din bătrînul dulap. Ci, dacă-mi amintesc bine, cu un fular asortat. Și cu un palton negru, care fusese al mamei mele. Care era foarte frumos, chiar mie mi se părea așa de-adevăratelea. Avea ceva nobil în negritudinea lui fără pată. Era din stofă, cu nasturi. Nu chiar otova, ci puțin pe corp, cu o sugestie de siluetă. Nu venea fix pe corp, pentru că mi-era puțin mare, dar nici nu arătam chiar precum copilul din poezia lui Coșbuc ( „Iarna pe uliță”), cu haine de pomană. 

Era paltonul ideal, cu care puteai ieși și înfrunta, fără frică, orice intemperii.