Pagini albe de istorie

Dacă un adolescent al zilelor noastre m-ar întreba ce se întîmplă de fapt în România, acum, nu aș ști ce să îi răspund. Tot așa, dacă ar trebui să le povestesc, peste 20-30 de ani, tinerilor de atunci paginile de istorie cărora le sînt martoră acum: aș privi în urmă cu mînia celui care simte că o bună bucată din viața lui de cetățean al acestei țări a fost absorbită de vid.

Habar nu avem ce se petrece de ani buni în acest loc de lume. Noi, cetățenii „simpli“. Dacă încerci să rememorezi fapte esențiale, întîmplări importante, alegeri sau construcții sociale răsunătoare, de anvergură, cu efect benefic asupra românilor, îți dai seama că nu e nimic de amintit, de păstrat, în afara cîtorva momente excepționale de solidaritate. Altfel, ocupația principală a românilor pare a fi aceea de a sta cu ochii, îngrijorați, pe nefăcutele celor de la guvernare. Și asta, de ani buni. Ceea ce părea bun la un moment dat, un an mai tîrziu s-a dovedit a fi o catastrofă. Oamenii al căror profil politic sau social părea benefic se dovedesc în scurt timp a nu fi decît niște umbre incapabile să poarte povara speranțelor puse în ei de sute de mii de conaționali. Sau nici măcar atît, fiindcă nici o concluzie, nici o „sentință“ nu rămîn definitive mai mult de cîteva zile. Nu știi să mai alegi dreapta de stînga, binele de rău, adevărul de fals. Asta, în ciuda faptul că informațiile curg către noi în valuri, ne asaltează covîrșitor zi și noapte. Pe cine să crezi? Pe cine să întrebi? Și dacă noi, adulții, nu știm, ce vor avea de știut cei care vin din urmă?

Mă uit zilnic la clasa noastră politică, la analiștii și consultanții lor, la jurnaliștii și politologii „cu experiență“. Și impresia cu care rămîn este aceea a unei găști care lucrează pe deasupra, în spatele, pe lîngă cetățeni, niciodată în fața lor sau cu ei. Pare că ei știu totul, iar noi, ăștia „simpli“, nu știm nimic. Vorbesc zile întregi, luni, despre nimicuri, despre iritările private, golănești ale nu știu cărui ministru, despre ieșirile la chiolhanuri ale nu știu cărui șef de instituție, despre fugarii din fața Justiției, despre averile răsărite peste noapte, vorbesc și vorbesc și… nimic. Nu se întîmplă nimic. Asta în timp ce deciziile importante pentru țară sînt prezentate după același scenariu: vorbe în bobote, zîmbete suficiente, miștouri de bodegă, grosolănii virile, patriotism de cîrciumă.

Dar stupefiant este felul în care decurge dialogul politic sau cel jurnalistic despre „acoperiți“. Despre „informatori“. Despre „oamenii serviciilor“. Despre „statul paralel“. Dacă lucrurile care se spun în spațiul public despre serviciile secrete ale României și angajații lor sînt măcar pe jumătate adevărate, atunci aceste servicii ar trebui rapid desființate și reinventate. S-ar zice că nicicînd și niciunde nu au stat mai prost decît acum: activitatea lor, așa-zis „inteligentă“, apare în fața publicului pe care ar trebui să îl protejeze ca un amalgam de bășcălie, găinării, dezvăluiri de tabloid sordid, tabinet și ceai dansant, scatoalce date între găști de cartier. Toți par – sau cel puțin așa ni se sugerează – că se știu între ei, cine, care, cum, cît este de acoperit, iar noi, spectatorii, stăm pe margine și nu înțelegem o iotă din gesticulația, vorbele și faptele lor „oculte“. Nimeni nu aduce o dovadă, un document, o arhivă, o semnătură în sprijinul vorbelor de ocară pe care le azvîrle către „paraleli“. Doar insinuări, înjurături, interese private.

(O voce importantă în analiza societății românești pune aproape zilnic pe tapet lupta dintre cele două instituții, SRI și SIE. O face însă într-un mod dezarmant, dezamăgitor: cu jumătăți de adevăr spuse cu jumătate de gură, cu aluzii amenințătoare sau ocheade ironice, cu vinovății împărțite arbitrar. Și, nu în ultimul rînd, cu reproșuri aruncate protestatarilor: că nu sînt(em) bine informați, că ne lăsăm manipulați, că nu știm să citim faptele și conjuncturile, că nu aplecăm urechea în direcția care trebuie. Pe scurt, pare a vorbi tot pentru cei care „știu“ și nu pentru cei care vor să afle, vor să înțeleagă, vor să fie bine informați.)

Revenind: nu știu, deci, ce să îi răspund unui tînăr de acum sau din viitor despre România zilelor noastre. Știu doar că sînt cîțiva care se joacă de-a politica, de-a analiza politică, de-a educația, de-a sănătatea, de‑a Justiția, pe bani mulți. Pe bani foarte mulți. Adică pe banii cu care ar trebui să se construiască spitale, școli, să se mărească salarii în învățămînt și sănătate, să se realizeze programe de educație performante. De cealaltă parte sîntem noi, ceilalți, care ne întrebăm „Cu cine votăm?“. Și care protestăm. 

Maria Iordănescu este psiholog.