Pacheţelul
Prima pe care am văzut-o ţinea atîrnată de braţ una din plăsuţele alea de hîrtie cu mînere de sforicică. De la Sephora. Din plăsuţa destul de roasă de atîta purtare, se iţea creştetul unei sticle de apă minerală mică. A doua s-a urcat o staţie mai încolo. Cu o plăsuţă aproape identică, numai că pe ea scria The Body Shop. Dar la fel de folosită. Cînd a doua s-a aşezat lîngă o a treia, care purta un obiect de hîrtie aproape identic, pe care scria Zara, m-am gîndit că asist la o conspiraţie a fetelor şi femeilor cu plăsuţe de hîrtie roase.
Roasă de curiozitate, m-am uitat cît am putut de bine într-unul din recipientele astea de hîrtie. Era clar că doamnele îşi luaseră în ele pacheţelul de mîncare „pentru la muncă“. Apă în sticle de jumate şi ceva sendvişele, probabil învelite în şerveţel şi puse frumos într-o pungă de plastic; desluşeam forma ovală a feliilor de pîine.
Eu n-am mai avut şendvişel la mine din şcoala generală. Pe care am făcut-o în oribilii ani ’80, cînd nu se găsea mai nimic de mîncare. Toate mamele şcolarilor se chinuiau îngrozitor să le pună ceva cît de cît decent în ghiozdane. Salamuri asudate de vară pline de zgîrci (după care acum tînjesc masochistic), pîinea unsă cu un unt apos, o frunză de salată, arareori un şniţel valoros – tot între două felii de pîine, o bucată de brînză, un măr... cam astea se puneau la pachet. Simt şi acum în nări mirosul acelor sendvişuri desfăcute ca la armată în pauza mare, cînd ne dădea semnalul tovarăşa învăţătoare. Ţin minte cum mirosea şi ghiozdanul meu; a hîrtie de caiet şi a salam cu măr. Ţin minte cum, una dintre colegele mele – Lenuţa pe numele ei – a venit într-o zi cu peşte prăjit la pachet. Toată clasa s-a adunat în jurul ei, iar copiii cruzi strigau arătînd-o cu degetul murdar de cerneală: „Asta are peşte! Asta are peşte!“. Ţin minte că mi-a fost teribil de milă de ea şi am împărţit ostentativ, în ziua aceea, între noi două, pachetele aduse de acasă, în strigătele clasei. Din acea zi, Lenuţa s-a oprit în fiecare dimineaţă în faţa blocului meu şi m-a strigat cu o vocişoară behăitoare „Sehelmaaa! Sehelmaaa!“ să mergem împreună la şcoală. A făcut-o pînă în clasa a VIII-a, cînd am ajuns la licee diferite.
La liceu, pacheţelul n-a mai fost cool. Nu că mîncarea s-ar fi găsit acum pe toate drumurile. Nu se găsea. Dar eram deja mari, începeam să ne fardăm, să ascultăm nu ştiu ce muzici, să chiulim şi să bem bere şi cafea la Grădiniţa. Ei, cum să te mai duci cu pachet făcut de mama în geantă? Fetele cuminţi încă aduceau sendvişuri. Erau oricum nevoite să le împartă – nu foarte bucuroase – cu toate loazele care veniseră cu mîinile în buzunare la ore.
În facultate, mai rău. Erau deja anii ’90, mîncare se găsea acum pe toate drumurile, dar cine să aibă treabă cu pacheţelele? Ne hrăneam cu cafea şi ţigări. Ajungeam hămesită pe la cîte vreo colegă care stătea în cămin şi-i mîncam cu mare poftă sărăcăcioasa supă de vegeta. Doamne, cît de bună mi se părea! Acasă, mama mă aştepta zadarnic cu masa.
Recunosc că mi se face dor din cînd în cînd să mănînc un sendviş luat la pachet. Ca în şcoala generală. Ca în excursie. Cu ouc fiert, al cărui miros umple vagonul de tren sau autocarul, cu şniţel, cu pîinea muiată de feliile de gogoşar sau de castraveţi, cu şerveţelul umed aşijderea. Mi-e dor de gustul unui sendviş deja încălzit şi moleşit, de gustul şi mirosul nedelicate ale unor chiftele puse şi ele, total neinspirat pentru străinii din jur, în acelaşi pacheţel cu mîncare. De senzaţia de foame indusă doar de faptul că ai ieşit din mediul tău familiar, că eşti pe drum şi că trebuie să mănînci ceva ca să nu-ţi fie foame. De sendvişurile copilăriei cu salam de vară zgîrcios şi unt. De mirosul din ghiozdanul meu de şcolar. De Lenuţa care mă chema behăit să mergem la şcoală.
Dar dacă o să ajung vreodată să-mi iau pacheţel la serviciu, vă jur că nu-l pun într-o pungă de hîrtie de la Sephora. O să îl ascund în geantă, să nu zică lumea că nu sînt cool.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.