Pacheţele de primăvară
Nea Sandu e drăguţ. A nimerit, pe la vreo 60 de ani sau cît o avea, într-un restaurant chinezesc, dar nu şi-a pierdut zenul de ospătar de modă veche. Nu e deloc genul celor nemaipomenit de onctuoşi, dar e clar făcut la şcoala ciorbiţelor, a mititeilor sau a unei păstrămioare usturoiate. Cu părul alb, cu nişte ochelari de citit pe vîrful nasului, arată ca orice tataie cumsecade. Şi e cumsecade. Lucrează acum, ziceam, într-un restaurant devenit chinezesc, undeva în centrul Bucureştiului.
Nu l-ai vedea deloc învîrtindu-se domestic într-un meniu nefamiliar, cu tot felul de „carcalaci“, cum le zice el acasă, dar face faţă cum ştie el mai bine. Nu mai recomandă el oamenilor nişte momiţe pe care le descrie mut, pupîndu-şi degetele făcute mănunchi. Nu mai face şmecher cu ochiul cînd pomeneşte o ciorbă ţeapănă de burtă, gata să scoale morţii din morminte, şi nici nu se mai mîndreşte cu cea mai bună tocătură de mititei din univers. Lucrurile s-au schimbat, iar el pluteşte cum poate, printr-un meniu pe care se străduieşte tare să-l deprindă.
Nea Sandu explică acum unor oameni cum e treaba cu pacheţelele de primăvară şi, în loc de mititei, recomandă creveţei. Şi furnici în copac, Doamne iartă-mă. O face într-atît de drăguţ că n-ai cum să nu-l placi. Dintr-o atmosferă tipică de cîrciumă cu specific românesc, cum i se zice, a ajuns într-un melanj şi mai mare. Locul pieilor de oaie de pe pereţi e luat de nişte farfurii imense pe care sînt desenate ceva ideograme. În loc de şiruri de ceapă şi ardei iuţi uscaţi, atîrnaţi de tavan, cîteva lampioane roşietice aruncă o lumină dubioasă, de dormitor. În locul puzderiei de ulcele şi farfurii ţărăneşti de pe policioarele casei vechi unde s-a redeschis restaurantul, stau cîteva perechi de Buddha aurii. Pe jos – un covor cu model, în difuzoare – muzică italienească de amor.
A văzut multe nea Sandu. A pus pe mese mii de farfurii de ciorbă şi tone de fripturi. A oblojit lume mahmură, cu butoaie de murături în saramură. A servit oceane şi fluvii de peşti dulci. A fost părintele bun al hoardelor de înfometaţi şi însetaţi. Dar într-un restaurant chinezesc nu cred să mai fi servit vreodată.
Nea Sandu e drăguţ. Moaie un deget în gură şi dă foile afurisitului de meniu, ca să arate cuiva unde sînt dim sum-urile. Cu creveţi – cere cineva, şi nea Sandu notează conştiincios în carneţel, dînd din cap. „Aveţi grijă“, zice părinteşte, „astea cu creveţi sînt cu carne de porc.“ La întrebarea mută din ochii omului-client, nea Sandu oftează: „Adică au şi carne de porc, eu vă zic, că am avut înainte nişte probleme la comanda asta.“ „Păi, să vie din alea cu creveţi de porc“, se amuză omul care comandă. Se amuză şi nea Sandu, care întreabă apoi ce servesc domnii de băut. „E şi bere chinezească“, zice mîndru.
În spate chicotesc nişte fete la o masă. Au ieşit în oraş, e ziua uneia dintre ele şi aventura chinezească le-a surescitat. Nea Sandu e părintele lor. „Vreţi să luaţi cutare şi cutare...“, îl auzi spunînd. „Vedeţi că e foarte iute.“ Alea îl ascultă şi merg pe mîna lui. Hai că nu e atît de rău. În fond, ce mare diferenţă? Oameni şi chinejii ăştia, tot la tocăniţe mănîncă, chit că astea mai au un oareşce gust de susan.
Omul nostru e la fel de improbabil în mediul ăsta ca o ceafă de porc într-un restaurant pakistanez. E ca mătuşi-mea pe Facebook. Chelnerii ăştia tineri sînt mai impersonali. Se potrivesc oriunde. Dar nea Sandu vălureşte după el atmosfera cîrciumilor clasice, cu bucătărese care se numesc Maria, şi nu Li. Lumea pe care o cunoştea atît de bine s-a zgîlţîit un pic, dar nu-l întoarce din drum. A văzut atît de multe, încît n-o să-l dea acum deoparte nici măcar un picior de cîrcîiac, fie el cît de exotic.
E greu să nu-l iubeşti pe nea Sandu. Serveşte stoic şi bun, pui în cinci culori şi nuştiuce cu ghimbir. Crede în vorba aia – „clientul nostru, stăpînul nostru“ –, dar n-ar da pe nimic în lume ciorba de acasă şi paharul cu vin făcut din bolta de pe casă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.