Păcatele manualului de religie

Prin felul în care sînt construite, manualele de religie ar trebui să nască nemulţumiri mai curînd în rîndul credincioşilor decît al ateilor: limbajul prăfuit, discursul anost, dădăceala obosită şi poveştile ameninţătoare îl pun pe gînduri pînă şi pe cel mai harnic şi devotat enoriaş care-şi înscrie copilul la cursurile de religie. Paginile manualelor le dezvăluie copiilor o lume colorată doar în alb şi negru: alb, desigur, pentru credincioşii fervenţi care au locul asigurat în Rai, şi negru pentru păcătoşi, ameninţaţi cu flăcările Iadului.

Nu e loc de reflecţie, de dezbatere interioară, de îndoială, de participare personală, de creativitate: spaţiul în care li se cere tinerilor învăţăcei să se mişte este unul maniheist: de-o parte, fapta bună şi promisiunea unei vieţi veşnice, de partea cealaltă, fapta rea şi chinurile eterne. Totul, dar absolut totul are, în viziunea autorilor de manuale de religie, explicaţii simple şi etichete de neînlocuit: bolile sînt semne ale păcatului, iar vindecarea este răsplata pentru rugăciunile fierbinţi, cutremurele şi incendiile sînt semne ale supărării divine, ritualul ortodox duminical nu este o cale, ci o agendă obligatorie pentru oricine simte creştineşte. Prin manualele propuse, Biserica Română pare grăbită să-şi impună mai curînd autoritatea fizică, decît cea spirituală, morală. (De fapt, mai toate acţiunile Patriarhiei par a fi confiscate de acelaşi scop: se trasează reguli pentru dimensiunile şi forma lumînărilor, pentru locurile unde pot fi curăţate odăjdiile, pentru cimitirele pe care le pot alege credincioşii pentru odihna veşnică, pentru producţia de cruci şi icoane. Se cheltuiesc, pentru construirea unei catedrale, bani mulţi, foarte mulţi, din bugetele locale, fără să fie consultat vreun contribuabil. Agitaţia Bisericii în vremuri de criză pentru salvarea propriului patrimoniu riscă să fie contraproductivă: va avea bani, dar mai puţini credincioşi luminaţi care s-o urmeze.)

La fel de contraproductiv este şi mesajul Bisericii reflectat în manuale. Copiii sînt chemaţi pe calea credinţei cu două argumente la fel de puţin seducătoare: fericirea de după moarte şi teama de pedeapsa eternă. Cred că manualele de religie ar putea căpăta nişte culori mai tonice, mai atrăgătoare: credinţa ar trebui, poate, să vorbească mai curînd despre bucurie şi iertare, îngăduinţă şi nădejde, decît despre fărădelege şi moarte. În numele credinţei s-au construit şi capodopere de arhitectură şi instituţii de învăţămînt şi şcoli de artă, nu numai ruguri şi cazane cu smoală. Parabolele lui Isus nu trebuie să devină un regulament strict de ordine interioară, ci un prilej de meditaţie. Ritualurile ortodoxe nu ar trebui descrise ca un soi de pentatlon la sfîrşitul căruia primeşti medalia de aur a unui campion al credinţei, ci ca un răgaz pentru a te pune în ordine cu tine şi cu ceilalţi. În orice caz, astfel construit, manualul de religie n-ar mai deveni, aşa de uşor, ţinta protestelor liber cugetătorilor din întrega ţară. Din păcate, răspunsul Patriarhiei la criticile aduse manualelor nu este unul dătător de speranţe: duşmanul credinţei nu este ateul comunist protestatar (care va refuza, oricum ar arăta manualul, înscrierea copilului său la ora de religie). Ci ignoranţa. Şi încrîncenarea, lipsa de imaginaţie şi umorul. Toate regăsite din plin în manualul de religie existent pe piaţă.

Maria Iordănescu este psiholog.