Out of place și acasă

Într-o perioadă, aveam mereu, de multe ori chiar în mulțime, sentimentul de out of place. Pur și simplu nu-mi găseam locul și nu mă simțeam acasă mai niciunde. Asta se-ntîmpla la scurt timp după ce murise mama și după ce copilul meu plecase la studii în străinătate (cît de banal și de impersonal sună sintagma asta!). Țin minte chiar momentele mele prin mulțime, undeva pe la traversarea de pe Magheru la intersecția cu George Enescu: momente cînd tot omenetul din jur nu era nici măcar nociv, ci, pur și simplu, inexistent. Oamenii din jur deveniseră o mare incertă, nici gri, nici albastră, fără valuri remarcabile. Nu erau ca-n Ispita (Closer, Mike Nichols, 2004), în care din mulțime se distinge pînă la urmă un chip ce devine mai mult decît prietenos. Nu. Din mulțime nu se distingea nimeni. Masa de oameni – valuri mărunte – nu putea decît să te înghită molcom, în așa fel încît să te pierzi în ea.

Încet-încet, sentimentul s-a mai estompat, dar nu a pierit chiar cu totul. S-au conturat, timide, mai multe modalități de depășire a acestuia: una dintre ele, mai la îndemînă (cel puțin pentru mine), a fost să ridic capul deasupra mării în cauză. Deasupra s-au ivit frînturi de cer, suficiente ca să-mi capteze atenția, cu norii, stelele, culorile și păsările lui. După care, vindecată parțial de claritatea tăioasă a cerului, privirea îți poate coborî și asupra oamenilor din jur. Care, din noian de pete, devin o încrengătură de puncte. Puncte pe care le poți distinge și umaniza. Dacă nu implicat, măcar din postura de observator cvasi-detașat al pitorescului. Cînd începi să distingi în mulțime, să focalizezi, nu te mai simți out of place cu totul.

Depășești o primă barieră. Treci de prima fază. O a doua, mai complicată și mai personală, e să te raportezi la cineva sau ceva apropiat, cu care ai puncte comune, în care poți să te recunoști. Poate fi, dacă nu o persoană, măcar, în varianta mai puțin complicată, un loc sau o ocupație. De pildă, zici că te simți în largul tău în Parcul Tineretului, unde ai copilărit. În general. În particular, pe acolo era casa bunicilor tăi. Cu bune și rele, cu liniști și melancolii excesive, cu certuri terminate mereu, într-un fel sau altul, cu happy-end. Dar, mai ales, cu afecțiune și solidaritate reală. Acum, însă, casa e vîndută, și arată cu totul altfel. N-aș mai recunoaște-o, nu-mi spune nimic. Poate că, de fapt, arată chiar mai bine ca înainte, dar pe mine nu mă interesează. Știu și cine stă acum în ea, aș putea să intru, ca-n filme, și să mai văd cum e pe dinăuntru, ce a mai rămas din spiritul de altădată.

Dar mi-e frică să nu se-ntîmple ca-n „Tinerețe fără bătrînețe“ și mereu decid să nu sun, să nu intru. Rămîn la visul absurd, à la Marele Gatsby, pe care-l tot clocesc în sinea mea: să am cîndva o sumă de bani atît de mare încît să răscumpăr casa cît ai zice pește.

Asta nu se întîmplă și, probabil, nu se va întîmpla niciodată. Așa că Parcul Tineretului nu mai pare chiar atît de familiar. Uneori, se simte pe acolo chiar o boare tăioasă. La fel se întîmplă în zona Lahovary, unde am locuit ceva timp inclusiv cu tatăl meu. În fostul nostru apartament e, acum, un cabinet stomatologic. Oamenilor care vin acolo să-și pună plombe, coroane și implanturi puțin le pasă că-n locul ăla tatăl meu adăsta la masa lui îngrozitor de lungă, citea, scria și mă-nvăța pe mine „de-ale vieții“. Sau că mama ieșea mereu impecabilă din fața oglinzii stil din dormitorul așijderea, chiar dacă după asta trebuia să străbată, pînă la ușă, un lung drum cu obstacole de toate felurile și acoperit de un linoleum incert. Ori că pe acolo au hălăduit, una peste alta, patru pisici, mai toate iubirile mele, prietenele mele, un tată vitreg și atîtea vise și planuri.

Dar toate astea sînt absolut banale. Și se integrează în fluxul firesc (și, desigur, crud) al trecerii în general. Trebuie doar să te adaptezi rapid la el, din mers, cu nonșalanță. Problema e că nu reușești să te mai simți în largul tău pînă la capăt. Treci de faza întîi și recapeți firescul pitorescului și al posturii de spectator. Dar pînă la faza a doua, mai personalizată, mai e. Încerci să te apropii de oameni care contează și cu care te străduiești să inventezi un nou firesc, un nou sentiment de apartenență. Care să te facă să uiți de toate casele vîndute și de cei care nu mai sînt. Muncești teribil pentru asta, ceva-ceva se leagă, dar simți că nu e pînă la capăt. Undeva, în sinea ta, simți că e mai mult pentru supraviețuire. Nu te legi de a­devăratelea, dar mimezi asta, cu grație. Nu mai vrei să fii out of place, îți induci și impui un tonus și-ți găsești niște puncte la care să te raportezi. Mai de bunăvoie, mai forțat, arunci niște săruri în oceanul de capete care l colorează, chiar întrucîtva palid la început. Transformi out of place-ul în bună dispoziție pragmatică de supraviețuire. Nu mai vezi valuri cenușii, ci capete tot mai distincte, poate, acum, prea viu colorate. Te faci că uiți ce ai simțit, acut, cu puțin timp în urmă. Înoți înainte, dîndu te mare că supraviețuiești.