Ortodoxia rusofobă și relațiile cu Moscova

13 octombrie 2011   Societate

Salutară iniţiativa Dilemei vechi de a trata o temă de politică externă, „Rusia de azi“, într-o ţară în care ştirile externe ţin numai în cazuri rarisime prima pagină a presei, iar reflectarea acestor subiecte este în general superficială. Regretabilă însă uniformitatea opiniilor exprimate în ceea ce priveşte relaţiile româno-ruse. România are o lungă tradiţie a rusofobiei. În fapt, statul român modern s-a creat sub garanţia Marilor Puteri Occidentale ca o pavăză în calea ajungerii Rusiei la gurile Dunării şi la Strîmtori. În ciuda faptului că pe plan intern aplica o politică socială foarte asemănătoare cu cea din Rusia, exploatînd mediul rural în folosul industrializării şi al modernizării urbane, elita românească a cultivat o rusofobie pură şi dură în politica externă, care s-a materializat mai întîi într-un tratat secret de alianţă cu Puterile Centrale, care nu a ajuns însă să fie pus în practică (de bună seamă, dragostea pentru Ardeal a fost mai mare decît cea pentru Basarabia, iar lucrurile nu par să stea nici acum altfel). După Primul Război Mondial, cînd România s-a regăsit printre marii cîştigători ai conflagraţiei, alianţa vremelnică cu Rusia (care ajutase la menţinerea frontului în 1917, soldaţii ruşi murind alături de cei români pentru apărarea Moldovei) a fost dată uitării şi s-au reluat vechile obiceiuri. România a dat sprijin contrarevoluţionarilor albi, apoi a semnat un tratat de alianţă cu Polonia, îndreptat împotriva Rusiei Sovietice, şi a participat în general la toate sistemele de alianţă care vizau izolarea Rusiei şi împiedicarea exportului revoluţiei comuniste. Între altele, trupele române au eliminat regimul bolşevic instalat la Budapesta după război. Desigur, după ce fuseseră atacate în prealabil de maghiari şi la solicitarea Marilor Puteri. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România s-a aflat cu arme şi bagaje în tabăra nazistă, iar soldaţii români au participat la eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei, dar, ambiţioşi, au purces şi la eliberarea Odessei, a Crimeei, oprindu-se numai la Stalingrad şi în Caucaz (care au refuzat să se lase eliberate), după care au ajutat fideli la menţinerea aliniamentelor frontului german pînă în vara anului 1944. Adică, tocmai pînă cînd ruşii mai aveau puţin şi ajungeau singuri la Bucureşti. Instalarea regimului comunist în România părea să fi schimbat radical raporturile româno-ruse. Însă tranşarea disputei pentru putere de la vîrful PMR în favoarea taberei „naţionale“ a lui Gheorghiu-Dej a permis revenirea politicii externe româneşti încet-încet la ortodoxia antirusească. Această politică a avut şi rolul de a legitima conducerea comunistă în ochii populaţiei şi, mai tîrziu, de a redirecţiona valul de nemulţumire populară, ca urmare a falimentului lamentabil al regimului în politicile economice, către inamicul extern. Nici după Revoluţie raporturile nu s-au schimbat în relaţiile româno-ruse. Ba dimpotrivă. Atît de divergentă în chestiuni de politică internă, clasa politică română este aproape unanimă în a condamna „acţiunile ostile ale Moscovei“. Cauza relaţiilor proaste cu Rusia – ni se spune în aproape toate articolele publicate de revista dvs. – aparţine în totalitate Moscovei. Rusia este o ţară nedemocratică, agresivă în politica externă, care „nu are chef de parteneriate cu ţări din astea mai mici, pentru Rusia eşti pionul ei sau îi eşti duşman“ cum se exprimă dl Ghinea, care mai trage o concluzie – Rusia este „un imperiu în decădere“. Cu un PIB care s-a dublat în ultimii 12 ani, parcă totuşi Rusia nu mai pare chiar aşa în decădere, în ciuda tuturor profeţilor care trîmbiţează moartea inerentă a colosului cu picioare de lut. Şi poate cei de la Goldman Sachs ştiau ei ceva cînd au zis că Rusia este R-ul din ţările BRIC. 

Desigur, dl Ghinea are în esenţă dreptate. Rusia nu este neapărat interesată de a dezvolta bune relaţii cu România, iar pentru Kremlin, iritarea politicienilor de la Bucureşti este la fel de preocupantă precum bîzîitul unei muşte. Tocmai de aceea ar fi de datoria diplomaţilor români să caute să cointereseze Rusia pentru a putea relansa relaţiile bilaterale. Iar dacă asta nu pot face politicienii de la Bucureşti, măcar să se abţină în a pune gaz peste foc în relaţia cu Rusia. Desigur, dl Dan Dungaciu poate spune că recenta declaraţie a preşedintelui Băsescu privind alăturarea coaliţiei naziste pentru a recupera Basarabia este una „de bun-simţ“, iar reacţia Moscovei – una „isterică“. Însă cum ar fi stat lucrurile dacă preşedintele Ungariei ar declara că Tratatul de la Trianon este o mare nedreptate făcută poporului maghiar şi că Dictatul de la Viena repara parţial această nedreptate şi că ar trebui aplicat şi acum? Desigur, ar curge pe Dîmboviţa cu declaraţii care să denunţe iredentismul şi şovinismul maghiar. De asemenea, cum ar fi oare întîmpinată la Bucureşti vestea prinderii în exerciţiul funcţiunii a unui spion rus care acţionează în România? Cînd acelaşi lucru se petrece cu un spion român prins la Moscova (vezi vara anului trecut), se pune batista pe ţambal, iar şefii serviciilor secrete nici măcar nu trebuie să dea explicaţii în faţa parlamentarilor pentru un asemenea incident. Departe însă de intelectualii români dublele standarde… 

Dar să vedem ce anume stînjeneşte bunele relaţii dintre România şi Rusia în viziunea opinenţilor invitaţi să-şi expună ideile în revistă. Dl Dan Dungaciu spune clar că relaţii româno-ruse mai bune s-ar putea numai „cu preţul sacrificării agendei publice a României în raport cu Rusia“. În primul rînd, este vorba despre abandonarea chestiunii tezaurului. N-are rost să abandonăm acum chestiunea tezaurului. De ce acum, cînd peste şase ani vom sărbători centenarul tezaurului trimis la Moscova? Ar fi păcat să stricăm sărbătoarea. Şi ce am mai lăsa pe urmă moştenire urmaşilor, urmaşilor domnului Baconschi la şefia MAE dacă nu chestiunea tezaurului? Dar diplomaţia română nu este deloc ambiţioasă în privinţa revendicărilor faţă de Rusia. De ce n-ar încerca să obţină şi despăgubiri pentru ocupaţiile ruse din secolul al XIX-lea? Cu siguranţă ar avea cel puţin la fel de mult succes ca şi în chestiunea recuperării tezaurului. 

Apoi este vorba de denunţarea tratatului Ribbentrop-Molotov. Cu toate că acest tratat este caduc în mai multe privinţe. Bunăoară, statele baltice sînt independente. Între Rusia şi România şi Polonia au apărut independentele Ucraina, Belarus şi Republica Moldova etc. Miza pentru artizanii politicii externe de la Bucureşti este ca, prin denunţarea pactului Ribbentrop-Molotov, să fie repusă în discuţie chestiunea Republicii Moldova şi eventual unirea sa cu România. Denunţarea unui tratat de acum 70 de ani nu va deschide însă calea unui astfel de proces. Singurii care pot decide acest lucru sînt moldovenii, iar ei nu dau semne că ar arde de nerăbdare să reintre sub oblăduirea Bucureştiului. Şi chiar şi în cazul în care în Republica Moldova s-ar decide o astfel de unire, e greu de crezut că România ar putea obţine acordul aliaţilor săi şi al Moscovei pentru modificarea frontierelor în Europa. 

În fine, o altă chestiune în relaţiile româno-ruse ar fi existenţa „limbii şi a poporului moldovenesc“. Ignorînd pur şi simplu faptul că numai moldovenii pot decide într-o asemenea privinţă, ei putînd să caute să-şi contureze o identitate proprie dacă aşa decid (aşa cum Austria este distinctă bunăoară de Germania, deşi vorbesc aceeaşi limbă), dl Dungaciu consideră că aceasta este o chestiune ce trebuie discutată între cele două metropole ale Basarabiei, Rusia şi România, peste capul celor implicaţi direct. De altfel, atitudinea colonialistă la adresa Republicii Moldova este vizibilă în mai multe acţiuni ale autorităţilor de la Bucureşti. Recent, preşedintele Băsescu se declara dezamăgit de faptul că Ministerul Educaţiei de la Chişinău a decis să comaseze studiul Istoriei Românilor şi cel al Istoriei Universale într-un singur curs. După care adăuga ameninţător că „va ţine minte“ acest lucru. În cadrul aceleiaşi Şcoli de vară, preşedintele a salutat şi decizia tinerilor moldoveni de a veni să studieze, să locuiască şi să lucreze în România, marcînd astfel un proces pe care România îl încurajează de ani de zile: confiscarea elitei moldovene. Desigur, nu împotriva voinţei moldovenilor veniţi să lucreze în România în căutarea unor venituri mai mari şi a unor standarde de viaţă mai bune. Dar aceasta este o practică ce va duce la menţinerea pentru foarte multă vreme a Republicii Moldova la statutul de cel mai sărac stat european. Iar această atitudine nu are nimic nou în ea. În cei puţin peste 20 de ani de administrare română a Basarabiei, Chişinăul, al doilea oraş al ţării încă din acea perioadă, nu beneficia de o universitate proprie, ci doar de două facultăţi din cadrul Universităţii de la Iaşi. De asemenea, pentru personalul administrativ, trimiterea în Basarabia în perioada interbelică echivala cu surghiunul. E greu deci de argumentat că administrarea română a Basarabiei ar fi făcut să curgă lapte şi miere în provincie, în vreme ce sub ruşi şi sovietici s-ar fi murit de foame. 

Prin urmare, temele de mai sus sînt cît se poate de artificiale. Nu acestea reprezintă cu adevărat obstacolul în conturarea unor relaţii mai bune cu Rusia, ci armata de rusofobi care populează Ministerul de Externe, presa şi toate think tank-urile autohtone care au tangenţă cu politica externă. Atunci cînd vom învăţa să ne dezbărăm de ortodoxia rusofobă, vom putea aspira şi la altfel de relaţii cu Kremlinul.  

Mihnea Anastasiu este absolvent al Facultăţii de Istorie cu specializarea în relaţii internaţionale.

Mai multe