Oroare cu sarmale şi "souveniruri"
Mărturisesc că furia şi dezgustul pe care le simt la ora cînd scriu acest articol depăşesc cu mult indignarea pe care am avut-o cînd, pentru prima dată, am simţit că Muzeul Ţăranului este în pericol de a fi agresat şi invadat de domnia prostului gust, a kitsch-ului de tarabă de Sinaia, a manelei cu iz de rustic şi a scenografiei de tip Etno TV, Taraf, Favorit TV (lista rămîne deschisă) care ni se serveau în curtea interioară pe post de Festival naţional al minorităţilor, structurat în ediţii. Se întîmpla prin 2004, sub conducerea profesorului academician Dinu C. Giurescu. Am crezut că odată cu acţiunea unora dintre noi şi a multor prieteni (pentru mulţi dintre dvs. e cunoscută acţiunea de sprijinire a MŢR de către personalităţi culturale care cunoşteau şi iubeau Muzeul Ţăranului, de a reprimeni locul, îndreptînd o gravă neînţelegere a tipului de privire şi a instrumentarului vizual şi teoretic pe care MŢR îl foloseşte în abordarea culturii tradiţionale), lecţia va fi fost învăţată şi vom fi lăsaţi să oferim aceeaşi calitate şi decenţă în oferta/prestaţia actului cultural, situîndu-ne în continuare în categoria muzeelor cotate cu 5 stele, cum le place unor specialişti să ne numească.
Se pare că am estimat total eronat, după realitatea care ni se înfăţişează astăzi intempestiv şi abrupt, cum ni se cam întîmplă toate lucrurile în ultima vreme, cînd deciziile se iau numai de la centru, fără acoperire profesională, de un amatorism şi o pervertire care nu au nici o scuză. Să trecem şi la povestea dureroasă în care ne-am trezit, să-i spunem, într-o zi obişnuită de lucru la MŢR, vineri, 4 mai 2012. În care pe calea aerului ne intră în birouri sunete folclorice răstite din rărunchii boxelor ce cadrează o scenă goală, cu reflectoare colorate, în curtea interioară a muzeului. „Folclor autentic“ aceeaşi marcă Etno şi restul... Se întîmplă de vineri pînă duminică, sub formă de: Festivalul „Ritualuri şi obiceiuri la români: peţit, nuntă, botez“, acţiune organizată de Fundaţia Culturală Artex, eveniment din cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul European. (Pentru informare sîntem invitaţi să accesăm www.unmuzeualtradiţiei.ro/www.inforegio.ro.) Potenţele Fundaţiei Artex arată aşa: trei porţi miniaturale (întruchipare nefericită a artizanatului destinat magazinelor Romartizana şi de aeroport) pe post de porţi maramureşene, amplasate una lîngă bisericuţa din curte, iar celelalte două în curtea interioară, înaintea scenei. Sînt din lemn băiţuit, nuanţa aceea de ocru murdar care te face să vomiţi, cu vagi urme de decoraţii incizate prost, şi acoperiş şindrilit, fără nici o urmă de calitate artistică şi estetică a obiectului, o simplă butaforie de lemn, ca şi căsuţele tip care au apărut clonate în tot felul de locuri de relaxare şi entertainment, de parcă Bucureştiul e pe cale să devină staţiune, de la parcuri pînă la mall-uri şi pieţe, în care se vînd interminabilele şi mereu renăscutele obiecte artizanale care ne vor obtura retina şi polua creierii cît de curînd, dacă primăriilor de sectoare, de capitale şi altor categorii de instituţii care mai de care mai atrase de „revitalizarea meşteşugurilor şi tradiţiilor româneşti“ nu li se va stopa entuziasmul şi pofta de a cheltui bani europeni fără să fie condiţionaţi de calitatea actului pe care îl oferă publicului. Dar să continuăm, căci deviaţia e mare şi puterile noastre de îndurare sînt mici. La un moment dat, tot intempestiv, un tînăr domn urcat pe scenă şi îmbrăcat tradiţional – bănuim că e actor, ulterior aflăm că avem fler – ne anunţă foarte tare la microfon cum e cu „complexul nupţial“, de unde ne dăm seama că vor intra curînd în scenă cîţiva actori, îmbrăcaţi tot în costume tradiţionale, care ne vor interpreta scenele esenţiale ale celor trei ritualuri prezentate în festival, printre care „botezul tradiţional“, închei citatul. Încercarea de a imita oralitatea ţărănească din timpul ritualului, bucuria la un pahar de ţuiculiţă cu nănaşii şi mirenii sînt la fel de artificiale ca emisiunile televiziunilor care încearcă să ne bage cu forţa pe gît scenografii edulcorate cu pretenţii de veridicitate şi reactivare a obiceiurilor străvechi, în studiouri decorate apoteotic cu recuzită rustică, de la băncuţa de pe prispă, carpetă şi ştergar pînă la cănuţa de ceramică şi plosca decorată în relief cu struguri şi frunze de viţă, în timp ce brăţările, ghiulurile şi lanţurile ţopăie la gîturile şi mîinile proprietarilor, strălucind cu voioşie şi fast în lumina reflectoarelor. Spre sfîrşitul scurtei scenete, apare obligatoriu şi părintele, care binecuvîntează mirii şi alaiul, după care sîntem lăsaţi în voia boxelor, ca pe stadioanele în care au loc repetiţiile dinaintea concertelor. Fireşte, cuvintele nu reuşesc să prindă tot contextul, iar poluarea muzicală chiar nu poate fi descrisă, dar sînt sigură că, după un mic efort de contextualizare a situaţiei, vă veţi face o idee (de altfel, aţi mai avut posibilitatea de a vă delecta cu hit-ul etno „Magiunul de Topoloveni“, cu care ne-am trezit, cu altă ocazie, la fel de intempestiv răsunînd de-a lungul şi de-a latul curţii muzeului). Ce urmează după, nu mai prind, e un concert tot „100% autentic şi tradiţional“ şi cu orchestraţie electronică, aşa, ca la orice festival care se respectă. E adevărat că festivalurile astea au un avantaj: pot fi reluate în sute de variante identice, pot fi reinventate ad-hoc; azi e usturoiul, mîine e ceapa, poimîine – nunta, răspoimîine – botezul, moartea, colacii, pomenirile, plantele, aerul, apa şi toate cele cîte mai sînt pe pămînt şi în stele. Căci fondurile locale şi proiectele europene aşteaptă să fie cheltuite, iar domnii care sînt obişnuiţi cu confortul luxului cotidian şi înfricoşaţi de insuportabila uşurătate a sărăciei au capacitatea de a improviza continuu noi modalităţi de a-şi satisface nevoile cît se poate de domestice, îmbrăcate sub hainele atît de uzate şi totuşi rezistente ale „tradiţiei noastre – autentice – strămoşeşti – milenare“, pe care cred că, în curînd, domnii o vor exporta şi în spaţiul extraterestru. Perversiunea e maximă: întîi ţi se prezintă un proiect în care sînt cerute informaţii specialiştilor şi se creează impresia unui demers profesional, sînt încropite mici acţiuni, de regulă ateliere cu copiii – dau bine întotdeauna la filmare şi orice se face acum stă sub semnul creativităţii şi al workshop-urilor –, mici expoziţii cu „port popular“, care să ne amintească de straiele de sărbătoare ale poporului român, panotări parietale searbede, osificate dinainte de a se naşte vreo idee, după care fîsul e lăsat să circule în voia lui, fără nici o urmă de remuşcare că evenimentul e o mare minciună şi o lipsă de respect pentru instituţia care girează cu capitalul său de imagine şi datorită căreia a putut avea, de fapt, acces la fonduri (după cum ştim, cu ce bugete uriaşe) şi a cîştigat proiectul. Să ne mai întoarcem la poveste? Un pic vă mai reţin atenţia, căci ar fi păcat să nu plecaţi cu un souvenir drăguţ sub forma unei ceşti cu faţada muzeului imprimată pe ea, urîtă şi gri, şi un tricou imprimat cu mască tradiţională, însoţite de explicaţiile binevoitoare ale domnişoarelor de la poartă, care stau pe băncuţă şi împart souvenirurile gratuit, trecîndu-ţi numele, fireşte, pe tabele care monitorizează vizitatorii pentru implementarea cît mai exactă a datelor în proiectul regio. Ca să pot imortaliza urîţenia unei asemenea căni, am stat la rînd şi m-am trecut pe tabel, la nr. 214. Ca să nu te rătăceşti, eşti ajutat de indicatoare de lemn date cu acelaşi baiţ ocru şi, v-aţi prins deja, la fel de tradiţionale, căci multe sînt duhurile rele în lumea satului şi omul confuz de azi trebuie îndrumat negreşit. Şi ca să plece tot omul mulţumit, înainte de a pleca eşti invitat şi la o sarma curat românească, mon cher.
Redevenind serioşi, se pune o întrebare: Cine pe cine păcăleşte, domnilor actanţi? Şi pînă cînd veţi continua circăreala asta ieftină, infiltrîndu-vă în locuri pentru care nu aveţi nici pregătirea necesară şi nici dreptul de a vă manifesta la nivelul acesta redus de maimuţăreală a înţelegerii obositei noastre tradiţii şi a propriului trecut (mă tem că, de fapt, nici prezentul nu îl înţelegeţi prea bine).
Mă simt datoare să vă resping mîrlănia şi hoţia, pentru respectul şi înţelegerea, pe care o am neîmpuţinată, pentru creaţia şi eforturile de a construi un muzeu atît de special, curat şi inovator, pentru respectul pe care îl port în continuare inteligenţei şi viziunii lui Horia Bernea şi a Irinei Nicolau (a celor care i-au ajutat şi a primului fondator, Al. Tzigara Samurcaş, întîi de toate), pentru dragostea lor folositoare şi adevărată pentru lumea ţărănească şi cărora le datorăm, mulţi dintre noi, locul în care ne aflăm astăzi. De asemenea, sînt convinsă că sînt în asentimentul multor colegi de-ai mei care, puţin mai obosiţi de viaţă, au renunţat să vă mai tragă de mînecă şi pentru că, pur şi simplu, dorim să ne păstrăm locul curat sau, mai pe înţelesul dumneavoastră, să facem curăţenie la locul de muncă. Nu ne mai poluaţi fonic, mental şi vizual. Alegeţi-vă alţi parteneri pe care să-i fraieriţi cu scenografiile şi aşa-zisul concept de design marca Artex, de o calitate îndoielnică şi formatată pentru cultivarea şi distrarea maselor (pe care, de fapt, le subestimaţi oferindu-le asemenea produse).
Lila Passima este artist vizual şi şef secţie Educaţie muzeală la Muzeul Ţăranului Român.
Foto: L. Muntean