Ori muncim, ori ne ducem...

21 iunie 2017   Societate

Acum o săptămînă am trimis un e-mail către o autoritate de stat din România pentru a mă informa cu privire la un program desfășurat și dirijat de această autoritate la nivel național. Sînt în mod direct interesat de acest program, pentru că vreau să mă întorc în țară cu o idee de business, sperînd să pot crea locuri de muncă, să pot aduce-n țara mea idei bune pe care le am văzut aici. Astăzi, încă nu am primit un răspuns. Sînt în Dublin, Irlanda, după ce am decis acum puțin timp că trebuie să plec din țară (din motive bine știute care țin, în general, de calitatea vieții). Trecînd săptămîna și așteptînd răspuns din partea unui reprezentant al autorității contactate, am început să mi aduc aminte că aveam convingerea, în România, că nu muncește, de fapt, nimeni în autoritățile publice. Ați auzit vreodată oameni întrebîndu-se în jurul vostru, prieteni sau cunoscuți: „Bă, frate, da’ în țara asta nu muncește nimeni?“ Ei bine, asta este senzația pe care o am din nou, că în România nu muncește nimeni în autoritațile de stat, iar acum, am un termen de comparație real, am exemple concrete despre cum (și mai ales de ce) funcționează sistemul „afară“ față de cel din țară. Recunosc că înainte să plec, pentru a locui în altă parte o perioadă mai lungă (decît sejururile turistice de tip city-break după care mă întorceam cunoscător în ale politicului, economicului și socialului țării vizitate), afirmam și eu că în alte țări e altfel, că e mai bine, fără să știu în realitate cu ce țară comparam lucrurile și dacă chiar este sau nu așa cum spuneam eu. Ei bine, din punct de vedere al modului de funcționare a sistemului de servicii publice din Irlanda (repet, pentru că nu am trăit în altă parte ca să ajung să știu cum funcționează alte sisteme și m-am lecuit de generalizări reflexe legate de alte țări), chiar este mai bun. La orice e-mail pe care îl trimiți unei instituții publice, unei autorități de stat, ți se răspunde în aceeași zi, pot spune chiar că ți se răspunde în maximum o oră după ce ai trimis e-mail-ul. Multe probleme pe care le-am avut, ca proaspăt emigrant, au putut fi rezolvate prin e-mail, în aceeași zi. Ceea ce înseamnă cîteva lucruri:

1) Cineva este în fața unui computer, citește e-mail-urile și răspunde cu responsabilitate;

2) Persoana care răspunde înțelege că am o problemă ce trebuie rezolvată și că depunerea tuturor diligențelor pentru a mă ajuta în cel mai bun mod posibil și cît mai repede este de esența rolului său în respectiva instituție;

3) Nu este vorba numai despre un simț crescut al datoriei, al înțelegerii rolului pe care îl are fiecare om în instituția respectivă, dar este și o deschidere și o bunăvoință autentică pe care ajungi să le apreciezi sincer atunci cînd îl vezi pe omul ăla că se implică ca să îți rezolve ție problemele, să îți ofere informații cît mai clare ca să nu pleci (cum se întîmplă de multe ori în România) vacă, după ce ai intrat bou;

4) Autoritățile acceptă documente în format pdf, pentru că au aparate de scanat, au Internet care funcționează și au adrese de e-mail pe care poți trimite documente, iar cineva chiar le descarcă și le arhivează în arhive digitale, stocate undeva în Cloud. Îmi rîdea sufletul de bucurie cînd reprezentantul unei autorități mi-a cerut o copie de pe certificatul de căsătorie pe care nu îl aveam la mine și, cu un firesc care m-a blocat, a acceptat să îi arăt documentul pe telefon, după care m-a rugat să îl trimit pe adresa de e-mail a instituției. Adică nu s-a sinchisit că n-am adus documentul printat în minimum trei exemplare, nici n-a pufnit la mișto, încruntat de mirare că îndrăznesc să cred că poate fi atît de simplu! De alt-fel, dosarul cu hîrtii, cu copii de pe documente așa cum eram obișnuit în țară, a fost răsfoit și atît. Nu a fost reținută nici o copie, de către nici o instituție cu care am interacționat, pentru că informațiile au fost introduse toate în sistem. Pentru că au sisteme. Pentru că sistemele funcționează. Pentru că oamenii stau la muncă și introduc date în aceste sisteme, pentru că asta este munca lor, datoria lor. Îmi amintesc că, la începutul lui 2017, am fost implicat într-un ușor accident de mașină pe raza orașului Voluntari, iar la secția de poliție din Voluntari nu au putut să vizualizeze filmulețul făcut cu camera din mașină, care reda în concret evenimentul rutier și pe care voiam să îl trimit prin e-mail, pentru că nu aveau Internet și (drept urmare) o adresă de e-mail…

În continuare, îmi doresc să împărtășesc puțin din istoria recentă a Irlandei, pentru a explica scopul general al prezentei povestiri și a pune o concluzie. În 2011, cînd Enda Kenny a devenit reprezentantul (numit) al Guvernului și principalul om politic și factor de decizie al țării, Irlanda își pierduse suveranitatea, mîndria și poziția sa internațională, în lumina unor serii de scandaluri financiare, ca efect al crizei din 2008. Țara intra în recesiune pentru prima dată după anul 1980. Irlanda se ducea, cum s-ar spune, la vale: rata criminalității creștea amețitor – în special, furturile –, prostituția devenise sport național, procentele dublîndu-se în 2009 și 2010. În anul 2014, rata șomajului, aflată în continuă creștere (11%), începea să fie stabilizată de măsurile administrației Enda Kenny. În cinci ani de zile, Irlanda reușea, prin măsuri de relaxare fiscală care au atras investiții străine masive din partea marilor companii de IT din UK și USA, să reducă procentul șomajului la 7,8% în primul trimestru al anului 2016. Irlanda prospera din nou. În prezent, este o explozie de imigranți (cei mai mulți sînt portughezi, urmați de polonezi și indieni, și sînt peste 45.000 de români stabiliți în această țară), majoritatea lucrînd în domeniul IT (în momentul de față, Irlanda este cel mai mare hub IT din Europa). Politicul a creat premisele, iar contextul a impus pentru fiecare om o alegere personală ime-diată: Muncim sau ne ducem dracului cu toții! Au ales bine. Fiecare om pare că a înțeles problema. Fiecare om a înțeles că are un rol important, pe care trebuie să îl joace atît cît se poate de bine. Parcă aud scuzele compatrioților mei: „Păi, da, că politicul tre’ să facă primul pas“. Nu, fiecare dintre noi trebuie să facem pasul. Nu spun că nu se justifică unele dintre lamentările de prin publicațiile din țară, dar nu toate și nu tot timpul…

Așa este, sistemul de servicii publice merge bine în Irlanda, dar sînt alte probleme care rod țara încet și sigur. Vreau să spun că, prin comparație cu situația altei țări membre a Uniunii Europene, nu numai România se zbate. Sau, altfel spus, pare ca România nu se zbate așa cum ar trebui.

Și-n timp ce eu mă întreb dacă în Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat din România muncește cineva, este o plăcere să văd cum dimineața zumzăie străzile Dublin ului, pline cu oameni care merg la serviciu și știu că unii dintre ei muncesc și pentru mine. Seara, se refugiază-n baruri, unde discută despre alți oameni, relații de cuplu, Brexit, terorism, despre muncă și vacanțe, pentru că ziua și-au cîștigat timpul liber muncind, așa cum spunea Aristotel. Alături de ei, turiști și imigranți, ca mine, împărtășesc fiecare propria percepție despre ceea ce văd și trăiesc în fiecare zi, într-o țară care (pînă acum) merge înspre mai bine.

Foto: wikimedia commons

Mai multe