Ordine şi haos, mici şi relative

De multe ori trecem prin situații complicate, aproape imposibil de gestionat. În momentul în care lucruri importante pentru noi se întîmplă, sîntem atît de prinși în ele încît nu putem să vedem aproape nici o parte bună a respectivelor evenimente. Putem doar să le trăim, într-o efervescență dramatică.

Cînd trec, cînd ne îndepărtăm cît de cît de nucleul lor dramatic, cînd tensiunile se mai fîsîie și conflictele se mai îndulcesc, ne ridicăm deodată deasupra lucrurilor și începem să le percepem diferit. Recapătă forme și culori, precum și un contur mai pronunțat, iar noi le reevaluăm proporțiile care, din înspăimîntătoare, redevin posibile, firești. Cînd redeschidem ochii, mai bine zis îi căscăm, și le revedem așa, aproape că ne întrebăm de ce ne-am inflamat mai înainte. Dacă reușim să ne ridicăm puțin deasupra lor, percepem povestea noastră, pînă atunci strict personală, ca pe un fel de dezordonare a lumii din jur pînă atunci ordonate, un fel de plonjare temporară în haos. Pe care, atunci cînd ne recăpătăm puterile, sîntem capabili să-l înfrîngem și să restaurăm ordinea răvășită, nu identică, ci reconfigurată.

De pildă, într-o zi destul de frumoasă de toamnă, m-am hotărît să-mi iau bicicleta îndeobște chinuită pe un balcon înghesuit de bloc și să plec, împreună cu un prieten, să ne plimbăm pe ruta pe care o cam făceam întotdeauna: spre Parcul Tineretului, prin parc, și înapoi. Am plecat împreună, mergînd la distanță mică, reglementară, fără incidente pe drumul un pic fascinant pe malul Dîmboviței, cu rațele ei, și apoi anost (dar într-un fel benefic, pînă la urmă). Cînd am ajuns, ca de obicei, în fața parcului, unde aveam un drum prestabilit de ani, și anume pe aleea principală, nu știu ce mi-a venit, că am luat-o pe o alee lăturalnică. Pe drumul meu, cum ar fi, proaspăt inventat în acel moment. Alegere cu care am spart buna și bătrîna ordine de atîta timp de la sine înțeleasă și am creat un mic/mare haos în viața mea de toate zilele. Respectivul prieten, care nu-și luase mobilul la el, m-a pierdut. Eu, cînd am văzut că nu vine după mine, l am tot sunat, dar n-a răspuns. Niște prietene cu care se întîlnise întîmplător în parc m au tot sunat, dar nu le-am răspuns, pentru că nu am crezut că au vreo legătura cu problema mea. Ne-am regăsit tîrziu, abia la întoarcere, și atunci ne-am certat și nu ne-am mai vorbit vreo două luni.

Odată cu respectivul prieten, ordinea unei anumite lumi și a unui anumit mod de existență s-a destrămat. În cele două luni, cineva foarte apropiat s-a îmbolnăvit grav, chiar cînd îl invitasem la un soi de petrecere comemorativă tradițională. Mai ales de la acea petrecere încolo, haosul a pus stăpînire liniștit (în agitația lui) pe lumea mea și a întors-o cu capul în jos, creînd un soi de univers ca în Țara Minunilor a lui Alice, amestecată cu cea din oglindă. Chiar mi s-a părut, în toată acea perioadă, că am trăit cu capul în jos, într-o realitate paralelă. Persoana apropiată suferindă a trebuit să se interneze în spital și să se opereze. Prietenul cu bicicleta a părut, un timp, perfect inaccesibil, ca și cum un fel de vortex l-ar fi tras într-un no man’s land, într-o gaură neagră aproape fără întoarcere.

S-a dovedit, totuși, pînă la urmă, că lucrurile sînt cu întoarcere. Că prietenul cu bicicleta a putut fi smuls, ce-i drept, foarte greu, din gaura neagră, cu răbdare și perseverență, întorcîndu-se astfel din Infern și din propria-i rătăcire. Că domnul apropiat bolnav a scăpat, într-un timp destul de scurt, și pe muchie de cuțit, de grava lui boală, ieșind din ea aproape ca și cum n-ar fi avut nimic.

După aproximativ două luni de mers susținut cu capul în jos, parcă, pur și simplu, într-o zi, m-am întors brusc cu capul în sus. Am privit în jurul meu și (culmea!) aceleași lucruri vechi mi s-au arătat tot la locurile lor, parcă mai prăfuite și mai învechite ca altădată. Oamenii care mă însoțiseră în toată această aventură a dezordinii, ajutoarele fermecate din basme, de la animale mărunte gen furnică și albină la zîne, vrăjitoare, Gerilă și Lăți-Lungilă, erau toți în jurul meu. Și realitatea (una dintre ele, cel puțin) în care băltisem pînă atunci, devenită, din haos, ordine la loc, aceeași și parcă nu tocmai, mă aștepta să mă întorc în ea, să-mi reiau locul. Loc bine înfipt în mijlocul ei, dar și puțin deasupra și detașat, mai ales după contactul in extenso cu haosul.

Din această poziție, ușor reconfigurați, ne pregătim s-o luăm de la capăt: iar să trăim evenimente și povești, implicîndu-ne prea mult, iar să provocăm un pic de haos, ca să restabilim o nouă ordine. Toate mici și relative, atît cît să le putem duce. Și cît să ne putem obișnui cu tot acest du-te-vino, cu toată această succesiune. Ba chiar să i prindem șpilul, la un moment dat, și să ne ajute să mai evoluăm un pic.