Ordine sau haos?

E probabil un clișeu să observi că cei care preferă o lume previzibilă, ordonată și ierarhică sînt de obicei conservatori și, la polul opus, cine e entuziasmat de ideea unui haos creator sau transformator e mai relaxat în fața schimbării și a progresului. Totuși, dilema ordine vs haos rămîne, în ciuda acestei banalități psihologice. În teologie, regăsim polaritatea dintre scolastica tomistă – în care totul, pînă și iubirea (caritas), e ordonat, sistematizat și ierarhizat și teologia procesuală postmodernă. Cea din urmă se desprinde de modalitatea sistematică de a structura teologia într-un sistem „static“ de concepte similar celor filozofice.

În cartea ei Despre mister. Discernerea divinului în proces (On the Mystery: Discerning Divinity in Process, 2007), gînditoarea creștină postmodernă Ca­therine Keller valorifică nevoia de autenticitate a căutării lui Dumnezeu – o căutare ce devine în primul rînd personală. În optica ei, misterul divin i se revelează dinamic omului a cărui credință este în mișcare, nemaifiind o dogmă fixată rigid în niște enunțuri. Chiar natura misterului suprem nu mai este identică cu „absolutul“ tradițional, ci devine procesuală și interactivă. Dumnezeu însuși e o devenire, nu o ființă imutabilă. Rămîne însă infinit și inepuizabil, în calitatea sa de mister creator. Iar christologia e un mister parțial revelat, parțial ascuns – esențial însă pentru evanghelia iubirii.

Deși n-am încredere în distingerea netă și definitivă a naturilor umane în radicali conservatori vs progresiști neabătuți – din experiența mea, naturile umane seamănă mai mult cu niște mozaicuri fluide decît cu niște pietre monocrome –, mulți indivizi preferă totuși clar anumite concepții despre lume. Acestea depind și de criterii sociologice, psihologice sau chiar biologice. Bunăoară, e mai ușor să întîlnești conservatori ce preferă o lume ordonată, statică și ierarhică în afara zonelor urbane „haotice“. La fel, există probabil mai multe femei decît bărbați, în lumea academică de azi, dispuse să deconstruiască ideea „absolutului“ rigid al filozofiei și teologiei tradiționale, pe care unele îl asociază, mai mult sau mai puțin „marxist“, cu puterea autoritară a instituțiilor dominate în general de bărbați (Biserica fiind numai una dintre ele).

O întrebare colaterală e legată și de manifestarea răului în lume. Am întîlnit destui conservatori, religioși sau nu, convinși că răul constă în perturbarea unei ordini sau unei ierarhii. De pildă, ordinea societății a cărei „celulă de bază e familia tradițională“. Sau ordinea ierarhică a autorităților (preoți, dascăli) care se cuvin respectate reverențios. Pentru unii conservatori religioși, despre care nu mă îndoiesc că au votat „Da“ la recentul referendum, diavolul se manifestă prin normalizarea concubinajului și prosperă atunci cînd societatea acceptă cuplurile gay. În schimb, cei ce admit o dinamică firească a lumii admit că parteneriatul și familia își schimbă întruchipările în diverse societăți. Pînă nu de mult, căsătoriile erau încheiate din motive economice sau politice, de obicei sub presiunea rudelor. În unele societăți, poligamia era (și este încă) o instituție. În altele, femeile erau închise în gineceu și bărbații se pasionau erotic de adolescenți sau își petreceau o parte a timpului liber cu hetairele. Căsătoria monogamă modernă, încheiată voluntar de parteneri care se iubesc și aleg să-și unească destinele, e o instituție relativ recentă.

Cum arată însă răul din perspectiva unui spirit mai progresist? Cineva cu o asemenea sensibilitate e de obicei mai revoltat în fața a ceea ce consideră „inuman“: cruzimea, de pildă, i se pare mai revoltătoare decît orice „pervertire“ a ordinii sociale. De notat ar fi că sensibilitatea „umană“ nu are aici ca obiect doar specia homo sapiens. Intră în sfera compasiunii progresiste și animalele maltratate sau ucise fără milă sau chiar organismele vii a căror viață e curmată pentru interesele egoiste ale bipezilor raționali. Ordinea lumii poate să se transforme, dar atunci cînd persistă răul lipsei de compasiune sau cînd oamenii rămîn meschini și barbari, un progresist e contrazis în așteptările sale „luminate“ și idealiste ca umanitatea să evolueze moral. Haosul nu se dovedește totdeauna creator și unele dinamici sociale pot duce la involuție. Un caz clasic e, desigur, socia­lismul, salutat de mulți progresiști naivi ca o izbăvire a umanității de cruzimile istoriei și un triumf al „omului nou“ – un vis care a eșuat în negura represiunii statelor comuniste asupra „reacționarilor“ și în torturile Gulagului.

Există însă și paradoxuri. De pildă, multiculturaliștii, care sînt în general progresiști, pledează pentru pluralismul valorilor și incomensurabilitatea între culturi, refuzînd „dominația colonială“ a Occidentului, ce impune, uneori violent, o paradigmă „universală“. Dar culturile supraviețuiesc de obicei prin tradiții conservatoare și „ordonate“. Așadar, relativiștii „haotici“ aplaudă de fapt micro-ordinea și ierarhiile din interiorul culturilor tradiționale.

O alternativă ar putea fi o filozofie a „haosului“ ce ar transpune creativitatea și la nivel micro-cultural. Aceasta ar implica o inovație în interiorul acelor grupuri conservatoare, dar după o dinamică ce le-ar fi proprie – nu stabilită dominator de Occident, ci negociată de reprezentanții lor. Deși în realitate unele grupuri minoritare n-au nici azi o voce și dreptatea îi revine de multe ori tot celui mai puternic. În pofida programelor multiculturaliste, post-colonialiste etc. din universitățile occidentale, „pe teren“ cei slabi și diferiți pot fi și azi în pericolul de a fi exterminați de cei puternici. Retorica sofistului Trasymachos din Republica lui Platon descrie mai corect realitatea decît idealismele academice. În societățile care au fost în trecut „subalternele“ țărilor coloniale, beneficiarii „ordinii economice“ și ai aranjamentelor internaționale continuă să fie corupții cu putere economică și instituțiile autoritare. Iar misterele dreptății și ale iubirii răscumpărătoare rămîn în continuare ascunse pentru năpăstuiți. 

Tereza-Brîndușa Palade este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative.

Foto: wikimedia commons