Oraşul şi trauma colectivă
Amintiți-vă, vă rog, cum arăta Bucureștiul acum cinci-șase ani. Eu îmi amintesc, este orașul în care am copilărit, sufocată de el, într-un fel sau altul, pentru că e aproape imposibil să nu-ți transmită o stare de anxietate, pentru că n-au existat niciodată proiecte pe termen lung care să-l transforme în a good place to live. Îmi amintesc că, acum cinci-șase ani, pe lîngă problemele legate de urbanistică, trafic, „disciplina în construcții“ (nu știu exact ce înseamnă, dar sună bine) etc. care nu s-au rezolvat nici pînă acum, trăiam într-o mică junglă. La fiecare colț de bloc dintr-un cartier ne aștepta o haită de cîini, cu nume comune gen Fetița, bine hrăniți și adăpostiți în cotețe improvizate de vreo mamaie de la parter. De fiecare dată cînd ieșeam în vreun parc cu bicicleta, evitam anumite zone „populate“ de cîini vagabonzi care înnebuneau spontan atunci cînd se învîrtea roata. În curtea unor instituții publice nu se putea intra pentru că paznicii, în timpul liber, aveau grija unor dulăi aciuați pe acolo. Ca să nu mai vorbim de șantiere… toți amărîții de cîini șchiopi și răpănoși se ascundeau în umbra blocurilor în construcție, așteptînd momentul „să apere“ (pentru că, în fond, asta e natura lor) și să se repeadă asupra oricărui cetățean care se încumeta pe acolo. Fiecare stradă își avea cîinii ei. Cunoșteam cîinii de pe Silvestru, de pe Toamnei, de pe Viitorului. La fiecare lătrat tresăream, la fiecare umbră canină pe trotuarul celălalt făceam cale întoarsă. Uneori eram nevoită să fac cîte un ocol de 20-30 de minute ca să ajung acasă. În același timp, îmi dădeam seama că nu era vina cîinilor, rătăciți și înmulțiți fără măsură în spațiul citadian, ci a oamenilor. „De vină“ erau și toate acele „tanti“ de la parter, toți portarii și paznicii de noapte care îi adăposteau și îi hrăneau din milă, creîndu-le simțul proprietății, dîndu-le voie să stăpînească parcele din oraș. Însă cea mai mare vină o aveau autoritățile, care nu găseau soluții decente și dădeau din colț în colț, că „merge și așa“, în vreme ce toți acei cîini se domesticeau, ajungeau să traverseze strada pe trecerea de pietoni alături de oameni, simbioza era perfectă. Și în același timp trăiam într-un Ev Mediu tîrziu și neverosimil.
Ei bine, la un moment dat și în urma unor evenimente dramatice, toți acești cîini ai Bucureștiului „au dispărut“ pur și simplu. Ca orice cetățean care își dorește să locuiască într-o capitală europeană, nu m-am mai întrebat ce și cum și m-am bucurat de normalitate (deși sînt convinsă că dispariția subită a cîinilor ascunde, de fapt, o altă poveste de Ev Mediu). De-acum puteam să mă întorc la orice oră pe Silvestru, Toamnei sau Viitorului, fără să fiu nevoită să ocolesc, iar aparatul cu ultrasunete pe care mi-l cumpărasem și pe care, din fericire, nu avusesem ocazia să-l probez, nu-mi mai folosea la nimic, puteam asculta relaxată poveștile altora despre cum fuseseră atacați și mușcați de cîini prin diferite locuri din oraș. Deși cîinii vagabonzi nu mai există pe străzi, frica a rămas, pîndește undeva în subconștient. S-a activat brusc la Iași, de pildă, unde am dat peste niște dulăi, inofensivi de altfel, chiar în centru. I-am ocolit cu precauție și cu o senzație de întoarcere în timp, întrebîndu-mă oarecum uimită: „Ei nu și-au rezolvat încă problema cîinilor?“ E același tip de mirare pe care îl are străinul care vine în România și vede mucuri de țigări pe jos sau toalete publice jegoase și se întreabă: ce se întîmplă cu oamenii ăștia? În rest, despre Iași, numai de bine! Frica mi s-a activat din nou acum vreo două zile, cînd căutam o firmă pe la marginea Bucureștiului și într-o curte mare, cu aspect industrial, m a întîmpinat arătîndu-mi colții Rita, apoi a venit în fugă paznicul: „Nu vă speriați! Nu face nimic!“
Am rememorat povestea cîinilor vagabonzi pentru că mi s-a părut un exemplu bun despre cum un oraș mare din România (și mă refer la București în mod special) poate produce traume pe care uneori nici măcar nu le conștientizezi. Părinților mei, care s-au mutat de ceva vreme „la țară“, iar atunci cînd vin în București, orașul în care au trăit peste 40 de ani, se plîng de zgomot, li se pare că au un huruit permanent în urechi chiar și atunci cînd ajung la ei acasă, în curtea de la Breaza. Noi nu-l mai auzim. Cum nu mai auzim nici sirenele, însă dacă încercăm să fim mai atenți, ne dăm seama că sînt infernal și inadmisibil de multe. Și cu traficul imposibil ne-am obișnuit. La o oră cît de cît normală, ora 16, Waze-ul îți indică 45 de minute de la Obor pînă în Titan. Cînd îi urmezi traseul îți dai seama că te scoate pe de arterele principale, unde totul e blocat, și te bagă nu doar pe „străduțele“ din spate, dar și prin spatele blocurilor, prin „ganguri“ și parcări. Și-ți dai seama că nu ești singur – și aici, în parcarea din spatele blocului, s-a format o coloană, sînt alte mașini care merg cuminți după Waze, fentînd traficul de pe strada principală. Ai senzația că nu vei mai ajunge niciodată la vreo destinație și că totul, inclusiv viața ta, se întîmplă contra-cronometru, cîteva secunde în plus și ai ratat ceva esențial. La job trebuie să ajungi la oră fixă, la fel la întîlnirea „de afaceri“ sau la cea cu iubita, cursurile de înot sau de pian încep la oră fixă, copiii trebuie colectați de la „grădi“ la oră fixă, altfel plătești „amenda“ de 30 de lei, extra money pentru educatoarea care stă o jumătate de oră în plus cu ei, pentru că n-ai putut ajunge la timp, ai fost blocat în trafic, unde ai petrecut un timp „mort“. Dai vina și pe Waze, care ți-a făcut traseul greșit și te-a dus prin parcări, dar, de fapt, întreg orașul e doar o imensă parcare. O soluție ar fi să te muți în afara orașului, unde speri că vei avea parte de liniște, însă după ce te-ai mutat, îți dai seama că, de fapt, pierzi și mai mult timp pe drumuri în „interiorul“ orașului, unde ai treabă, unde sînt „grădi“, cursurile de înot și toate cele. Iar două-trei ore seara, acasă, în suburbia perfectă, nu mai sînt suficiente ca să-ți vindece trauma.
Există orașe traumatizate de războaie recente, precum Sarajevo, unde trauma colectivă se simte și acum, însă care au ceva care le conferă o unică personalitate. Există orașe sufocate și traumatizate de migrația masivă, de transformarea lor, pe alocuri, într-o mică lume arabă, ceea ce creează o confuzie – unde trăim, de fapt, unde mai e Europa? Există orașe traumatizate de turismul în exces, care își pierd treptat identitatea. Și mai există orașe traumatizate pur și simplu, din cauza unor incompetenți, a unei administrații proaste și răuvoitoare, care se pare că nu se va schimba niciodată. Printre ele se numără și Bucureștiul.
Foto: wikimedia commons