Orașul pierdut
Prin anii ’60, ’70, ’80, un mîrlan şi o ţăţică obişnuiau să pună la pămînt, cu o singură mişcare a mîinii, cartiere întregi de case tihnite. Nu mai contează că, poate, gestul lălîu făcut într-o doară era interpretat de emotivii şi transpiraţii amploaiaţi de partid drept vreo valoroasă indicaţie urbanistică. Cădeau Uranusul, Căuzaşii, Dudeştiul şi Crucea de Piatră. Se ridicau blocuri de patru şi zece etaje. Urîte, meschine şi îngrămădite, au început a adăposti muncitorime venită la fabrici, intelectualitate nouă sau foşti proprietari ai caselor demolate. Casele rămase au fost naţionalizate. Camerele largi şi înalte au fost împărţite în ghimirlii insalubre în care trăiau familii întregi. Baia, bucătăria – comune. În timp s-au improvizat bucătării în balcoane şi băi sub scările largi de lemn. Casele au fost mutilate pe dinăuntru şi pe dinafară, ca roase de viermi. Unele. Altele au fost împărţite pe la nomenclaturiştii din partid. Aceiaşi ghiolbani şi ţaţe au prins gust pentru tablouri, mobilă vieneză şi chilimuri vechi şi nu s-au lăsat duşi de acolo decît după chinuitoare procese.
De mai bine de o lună cade Buzeştiul şi o parte din Berzei. Primăria vrea să lărgească străzile – rămase, zice-se, mult prea înguste – ca să lege mai temeinic zona Guvernului de Parlament. Subiectul a stîrnit pătimaşe polemici pro şi contra. În peste 20 de ani de la Revoluţie, zona ajunsese să arate jalnic. Lăsate în paragină, multe cu un statut juridic incert, clădirile se prăbuşeau în ele însele. Faţade fantomatice ale unor construcţii recognoscibile acum doar din vederile vechi ascund în spate mormane de moloz, cărămizi încă nefurate şi haite de cîini. Clădiri modeste, odinioară stăpînite de negustori cu băcănia la parter adăpostesc o populaţie uitată, amestecată, aruncată de colo-colo, nebăgată în seamă, hulită.
De la oameni care susţin că se pricep am auzit că, în afară de cîteva clădiri valoroase şi care încă mai stau în picioare, restul poate fi considerat deja – arhitectural vorbind – moloz, ruină, gunoi. O istorie tristă, rănile adînci lăsate de aberante politici urbanistice comuniste vor face însă ca orice intenţie de a renunţa la părţi din trecut să fie privită cu îndoială, reţinere şi furie. Patimile-s atît de clocotitoare, opiniile atît de tranşante că dau din ridicol în rasism de-a dreptul (nu vreţi să ştiţi cum sînt catalogaţi unii locuitori ai zonei şi ce soluţii găsesc capetele înfierbîntate pentru ei). În cealaltă extremă, vehementul spirit ONG-ist (altminteri extrem de binevenit) plînge iminenta demolare a unei case fără valoare doar pentru că a fost ridicată pe locul altei case unde ar fi locuit Eminescu dimpreună cu Veronica Micle. În tot tăvălugul care rade Buzeştiul şi Berzei a picat şi o maiestuoasă reşedinţă, aşezată jumate în bulevardul Ştirbei, jumate în Berzei.
Argumentul ridicol şi lipsit de viziune pe care îl tot aud e pus în cuvinte prin lemnoasa expresie „fluidizarea traficului“. Tare mă tem cu zece benzi să fie un bulevard, şi tot n-ar putea înghiţi puhoiul celor care vor să vină cu maşina fix pînă în buricul tîrgului. N-am auzit încă de nimeni care să fi murit de ruşine că circulă cu metroul sau cu autobuzul. În plus, tot dezastrul urbanistic bucureştean e alimentat copios de complicităţi scîrboase, de o delăsare păguboasă şi de o lipsă de viziune uimitoare. Foştii proprietari primesc înapoi ruine, sînt vîndute drepturi litigioase, iar frumoasele case ale oraşului sînt lăsate intenţionat să cadă în paragină.
Un lucru e clar, cu pretextul lărgirii străzii sau nu, cu Buzeştiul trebuia făcut ceva. Trebuia făcut ceva din ’89 încoace. Nu văd pe nimeni acum dispus să bage bani serioşi în refacerea fostului cinematograf, de pildă. Pentru locurile goale şi mănoase care vor rămîne după demolare probabil că s-a băut deja aldămaşul. Şi tare mă tem că şi Moşilor vechi va avea aceeaşi soartă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.