Oraşul de praf
În fiecare primăvară, Bucureştiul se umple de praf. După ce iarna oferă iluzia curăţeniei, acoperind cu zăpadă, pentru perioade din ce în ce mai scurte, străzile, trotuarele şi casele, iar copiii se bucură şi adulţii nu, urmează topirea sau marea fleşcăială. Soarele se ridică voios, prinde puteri şi începe întîi să dezgheţe acoperişurile, apoi să arunce în capul trecătorilor ţurţurii, ţiglele şi spoiala caselor. Pe trotuare devine riscant să circuli, pe muri apar hîrtii care informează că o să cadă tencuiala, proprietarii responsabili sau instituţiile înşiră bandă între stîlpi pentru a limita accesul în zonele potenţial periculoase. Circulaţia pietonilor pe stradă nu este mai puţin lipsită de pericole, căci maşinile trebuie să circule şi ele. Cizmele devin o necesitate, sloiurile moi înfundă colectoarele, iar apa creşte ca într-o lagună betonată. Pe un trotuar, un francez exasperat înjură de mama focului în limba lui Voltaire, încercînd să avanseze cît de puţin, ceea ce este cu desăvîrşire imposibil, avînd în vedere precaritatea echipamentului său urban de iarnă. „Merde, c’est une ville de merde!“, îşi varsă francezul năduful, iar un amic mai mucalit îi răspunde: „C’est vrai, mais nous sommes fiers d’être francophones!“. Atunci cînd, în numai cîteva zile, trotuarele îşi revin la culoarea obişnuită, indigo, ravagiile iernii devin vizibile. Gropi, desfundături, mizerie nemăturată de cînd a dat prima zăpadă, tencuieli şi stucaturi amestecate cu gunoaie aruncate de oameni şi astupate de omăt, cu mizerii animale şi tot felul de putregaiuri le aţin trecătorilor calea la tot pasul, aşa că tot strada îngustă rămîne baza circulaţiei pietonale.
Uneori, după dezgheţ, vin ploile care, şi ele, înfundă colectoarele. Plouă prin acoperişuri, plouă prin subsoluri, iar oraşul se umple pînă la refuz de umbrele metalizate echipate cu volan, una mai mare decît cealaltă, pentru că nu este moment mai rău de a fi pieton în Bucureşti decît pe ploaie. Traversînd orice stradă, poţi intra în apă pînă la glezne şi, uneori, chiar şi pînă la genunchi. O doamnă şi-a pierdut un pantof la trecerea de pietoni, pentru că tocul i s-a blocat în gura de canal ascunsă vederii. S-a aplecat şi l a căutat în apele întunecate, cu irizaţii petroliere, în timp ce valurile produse de maşini îi urcau pînă la ceafă, dar, cînd l-a recuperat, tocul era rupt şi a fost nevoită să şontîcăie pînă acasă, lăsînd în urmă o dîră luminoasă, fascinantă… Trecînd cu maşina şcolii pe sub un pod, şiroaie grele se scurg pe parbriz, iar unul dintre copii exclamă: „În acest oraş, plouă pînă şi sub poduri“. Vocea sa curată, cu timbru clar, sună ca o sentinţă: aici n-ai unde te ascunde, nici podurile nu te protejează.
Dar ploile nu ţin mult în Bucureşti şi, orice-ar fi, zefirul începe să împrăştie norii, iar soarele începe să usuce oraşul, vestind canicula care nu o să întîrzie mai mult de o lună. Șantierele pornesc în forţă producţia de praf a sezonului cald. Vîntul de la vest şi soarele mărunţesc mizeria de peste iarnă, transformînd-o în praf, un praf care a fost, odinioară, acoperişuri, stucaturi, cornişe, socluri, borduri şi pavaje. Un praf care a fost oameni, cîini, pisici, porumbei, şobolani, plante, ramuri, gard viu, pomi retezaţi. Un praf în care se amestecă, deja, polenurile diferitelor flori apărute cine ştie cum, direct de sub mormanele de zăpadă înnegrită.
Vîrtejurile înalţă nori denşi de praf, iar oamenii îşi apleacă feţele şi îşi feresc ochii, pentru că nimic din acest praf irespirabil nu face bine la sănătate. Cel mai eficace mod de a te feri de praful bucureştean este să nu te dai jos din maşină decît acasă, la muncă sau la mall, recirculînd aerul din habitaclu pe tot traseul, iar bucureştenii care îşi permit acest lux cultural îi privesc cu o compasiune distantă pe cei care se chinuie pe trotuare. Primăvara, ştergătoarele de parbriz folosesc la înlăturarea prafului aşternut peste noapte pe maşini, iar teama cea mai mare a automobiliştilor este acea ploaie scurtă, cu cîţiva stropi, acea iluzorie scuturare de nori care ţine cinci minute şi acoperă maşina cu o peliculă maronie, adesea lipicioasă de la polenuri şi compuşi petrolieri. La început de mai începe o nouă ninsoare, combustibilă, cu puf de plop, iubit de copii, dar nu şi de părinţii lor. Cabinetele alergologilor dau pe dinafară de pacienţi, iar programările sînt făcute pînă în iulie.
Acelaşi praf pătrunde în case prin spaţiile minuscule dintre ferestre, prin uşile şi geamurile deschise, devastînd psihic bucureştenii care şi-ar dori să piardă mai puţină vreme aspirînd şi dînd cu mopul, pentru a respira şi altceva decît praf. În ciuda oricăror eforturi, atunci cînd lumina piezişă a dimineţii inundă camera, realizezi cu disperare că trăieşti într-un nor de praf, cu atît mai vorace cu cît te mişti mai mult.
Bucureşteanului care îşi fereşte ochii şi gura îi este cu desăvîrşire imposibil să observe, în vîrtejurile şi turbioanele de praf care mătură oraşul, un alt oraş, fărîmiţat în miliarde de particule, care încearcă în zadar să se agrege, să prindă viaţă, din nou, cu frontoanele şi cornişele şi stucaturile şi soclurile, cu cîinii şi pisicile şi şobolanii şi buruienile şi florile sale. Un oraş care, murind peste iarnă, nu-şi acceptă destinul şi bîntuie între două lumi, pînă cînd canicula verii va ucide orice mişcare a aerului, iar oraşul mort peste iarnă va încremeni definitiv, sub lumina tăioasă a soarelui de pe cerul bucureştean albastru, nemişcat, lipsit de nori şi de amintiri.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: flickr