Orașul ca o sufragerie

7 iulie 2010 Societate

Pînă de curînd, plăcuţele cu litere scrise cursiv, şcolăreşte – „Nu călcaţi pe iarbă!“ – îl uimeau de regulă pe orice occidental care obişnuia apoi să întrebe ce fel de culturi nemaipomenite de plante aveam prin toate parcurile încît meritau să fie semnalate. Anul trecut, prin hotărîre de Consiliu General, în Bucureşti s-a dat liber la stat pe iarbă. Dar nu toate parcurile par a te invita să te tolăneşti la răcoare, să citeşti o carte, să mănînci un sendviş, pentru că presiunea publică a trecătorilor „corecţi“ de dincolo de oribilele gărduleţe de fier forjat e mare. Încercaţi prin Cişmigiu. Sau nu. Veţi găsi o doamnă/un domn care să se uite pieziş. Aceiaşi care la bloc la ei îşi apără grădiniţa din faţa geamurilor cu preţul vieţii şi al mingiilor unor nefericiţi copii.

O îndelungată interdicţie stupidă de a te bucura de propriul tău oraş a lăsat urme aproape nevindecabile în unii (mai copţi) dintre noi. Probabil că din asemenea interdicţii se nasc şi gesturile reflexe de a îngrădi cam orice. Pomişori în cuşti de metal, gratii de fier de-a lungul trotuarelor, spaţii obturate, teama de orizont, de liberă trecere, de continuum. Paradoxal, un soi de continuum ne oferiseră comuniştii pe vremea lui Ceauşescu. Poate că unii dintre dumneavoastră vă mai amintiţi că, prin anii ’80, gestionarii de cîrciumi fuseseră obligaţi să scoată perdelele de la ferestre. Ca nu cumva, Doamne fereşte, să se adune la fereală o mînă de beţivi şi să conspire cevaşilea, deasupra unui pumn de creveţi vietnamezi. Eram şi noi, aşa, un Amsterdam trist, fără perdele.Între timp ne-am recuperat intimitatea, dar am lăsat oraşul un loc neprietenos. Mi-aş dori Bucureştiul un fel de oraş-sufragerie. Dar nu una din cele în care vreo tanti obsedată de scamele de pe covor să mă pună să mă descalţ la intrare. Sau să stau cu teamă că modific unghiul vreunui milieu. Că dau peste vitrina cu bibelouri. Bucureştiul ar trebui să fie ca un magazin în care ai voie să pui mîna pe toate obiectele. Să te invite să-l cîntăreşti, să-l guşti şi să trăieşti în el. Trec destul de des pe lîngă Parcul Izvor şi mă bucur de fiecare dată cînd văd lume aşezată pe iarbă vorbind, mîncînd, citind, pupîndu-se, în fine, o lume normală şi dezinhibată. Mă bucur, zic, deşi mi-ar plăcea să trec pe lîngă ei şi să nu mi se pară nimic notabil. Ca Parcul Izvor de acum mai sînt cîteva locuri prietenoase prin oraş. De găsit pretutindeni prin Europa civilizată. M-am întrebat însă de multe ori după ce gen de mobilier stradal ar putea fi recunoscut Bucureştiul, dintr-o singură privire. După cabinele telefonice ca la Londra? După felinarele de stradă ca la Paris? După tonetele cu hotdogi ca la New York? După toaletele publice circulare unisex ca la Amsterdam? OK, o posibilitate ar fi să plimbaţi un străin prin sectorul 4, la Piedone. Cîtă diversitate, atîta veselie. Omul are votanţi fideli, care probabil că-i vor aduce şi următorul mandat. Face curat, a pus sumedenie de brăzişori spiralaţi în nişte cutii sincere de lemn de-a lungul şi de-a latul trotuarelor, a făcut fîntîniţe arteziene din gresie lucioasă cu jeturile de apă luminate zglobiu în verde-albastru-galben, pe timp de noapte. Şi cîte şi mai cîte. De Crăciun e nebunie: boschetele şi colanul de luminiţe. Sectorul 4 e irepetabil. Şi în restul sectoarelor bucureştene ai primarul la pachet cu idiosincraziile lui. Cîţi gospodari, atîtea viziuni asupra oraşului. Cîţi proprietari, atîte stiluri de case. Noi şi vechi, deopotrivă.

În fine, apropo de bariere mentale. Zilele trecute, undeva în centru, pe terasa unei cafenele absolut civilizate, o imagine de normalitate (care mă bucură iară): cineva, cu un laptop deschis, cu o cafea şi o cutie cu nou-veniţii biscuiţi americani Oreo’s în faţă. Instantaneu mă fulgeră un gînd răutăcios, nouăzecist: „Da’ un kakaolu kremali nu vă mai ajunge?“.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.