Oraşul bine temperat

Vitruviu ne învaţă ştiinţa străveche a întemeietorilor de oraşe, care aveau datoria de a trasa limitele şi de a pune fundaţiile unei urbe care să dăinuie întru prosperitatea, sănătatea şi binele locuitorilor săi. Aşezarea trebuia să fie lîngă o apă curgătoare, potabilă, pe pămînt ferm, unde iarba creşte grasă. Locul trebuia să fie însorit şi uscat, ferit de vijelii, dar expus vînturilor care aveau să-l primenească. Pentru a fi siguri că locul e bun, arhitecţii căutau în măruntaiele vieţuitoarelor şi le cercetau ficatul. Dacă acesta era sănătos, atunci locul unde păşteau, care întrunea deja celelalte exigenţe, era optim şi se putea construi. Casele se aşezau la distanţă potrivită una de cealaltă, cu o orientare fericită spre luminătorul zilei. Oraşul creştea în interiorul unui perimetru sacralizat care despărţea cosmosul de haos, ordinea de dezordine. Buna rînduială însemna armonie între locuinţe, instituţii, străzi. Semnificaţiile distincte ale spaţiilor oraşului dădeau sens întregului. Iar sensul stătea, într-o foarte mare măsură, în ceea ce latinii numeau temperies, adică armonie, justa măsură între părţi, ce proteja oraşul de in-temperii ca viiturile, vijeliile, inundaţiile. Acestea erau rodul otrăvit al unei proaste proiectări, al unei gîndiri rău temperate. Temperiile au dispărut din vocabularul limbii române. Au rămas în schimb, ironic, readuse din franceză, intemperiile…

La două mii de ani de la moartea lui Vitruviu, oraşele moderne au uitat şi ele, de mult, cuvîntul temperies. Superstrăzi străbat megalopolisurile în superviteză, pentru a muta oamenii din superblocuri în fabrici şi zgîrie-nori. Urbanismul igienic, avînd în centrul preocupărilor buna circulaţie, a produs străzi mărginite de garduri de fabrică, fără locuinţe, fără oameni, fără viaţă, pe care le străbaţi cu frica-n sîn şi unde şansele de a fi tîlhărit sînt atît de mari încît iuţeşti pasul. Nu ai unde te adăposti, vîntul şuieră, cîinii latră a pustiu, iar acestor zgomote sinistre li se adaugă ritmul sacadat al propriilor paşi. Gunoaie se revarsă de nicăieri, mai bine îţi ţii respiraţia, atît cît se poate. Eliminarea omului din proiect naşte non-locuri. Astfel, zone mari de pe harta oraşului pot fi şterse, căci nimeni nu le foloseşte. Atunci cînd oamenii nu proiectează avînd în minte oameni, rezultă pasaje subterane dezolante, periculoase, pustii şi întunecate care asigură, eficient, legătura dintre două trotuare ale unei străzi prea circulate de maşini pentru a putea instala un semafor. Ori clădiri cu faţade lungi şi oarbe, lipsite de măsură şi relaţie cu restul oraşului, care nu oferă trecătorului decît anxietate. Construcţii enorme umbresc clădirile înalte care au furat orizontul caselor vechi, construite pe cînd oraşul însemna şi lumină, şi arbori, şi adiere, iar apa se lua de la cişmeaua unde îţi întîlneai vecinii.

Paradigma vitezei de circulaţie a modernităţii, abandonată de oraşele avansate din nordul Europei, dar în plină vogă la noi şi la alţii ca noi, a fost înlocuită însă de o paradigmă şi mai primejdioasă pentru locuitorii cetăţii, aceea a vitezei de circulaţie a informaţiei. Orice om este conectat, acasă şi la muncă, zi şi noapte, la telefon, cablu TV, Internet prin fibră optică, reţele electrice de curenţi tari şi slabi, unde electromagnetice, semnale radio de tot felul. El sau informaţia se deplasează repede, în mare viteză. Cu maşina, prin oraş, 60 km/h. Cu metroul, 80 km/h. Cu trotineta electrică, 25 km/h. Cu telefonul, 1 Gb/s. O sumedenie de motoare şi motoraşe, un exces de tehnologie per capita, îi asigură, permanent, contactul cu restul mapamondului. Senzorii simt, creierele artificiale analizează şi iau decizii pentru ca el să poată face cît mai multe, în cît mai scurt timp, începînd cu drumul pînă la seviciu şi terminînd cu vacanţele. Să pleci cît mai departe şi să faci cît mai multe în acele zece zile, producînd şi transferînd enorm de multă informaţie, conectat fiind la cei de acasă, la colegii de la muncă, la partenerii de afaceri, iată visul de aur al omenirii transformat în realitate! Alergînd frenetic de la o oportunitate la alta, presat din toate părţile, monitorizat atent de parteneri, locuitorul cetăţii se sufocă cu bunuri şi informaţii, victimă a unei bulimii de neoprit.

Asemenea lacomului rege Midas, ale cărui mîini transformau totul în aur, orăşeanul contemporan şi-a sporit productivitatea încît poate cumpăra tot ce-şi doreşte. Spre deosebire de agricultură, care încă mai respectă (ce-i drept, din ce în ce mai rar) ritmurile naturii şi anotimpurile, producţia urbană nu mai are nici o legătură cu acestea. La oraş se poate produce oricît de mult, oricît de repede, numai cerere să fie. Însă, la fel ca blestematul rege, care nu mai putea mînca şi bea pentru că transforma în aur chiar şi mîncarea, şi băutura, nici omul oraşului informaţional, al oraşului smart, nu se poate bucura de ceea ce are, pentru că nu mai are timp. Timpul său, chiar şi cel liber, se transformă, mereu şi inexorabil, în aur.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons