Orașul ascuns

Pentru că sînt un fan al serialului Familia Shtisel de pe Netflix, despre viața și micile drame ale unor evrei ultraortodocși din Ierusalim, într-o dimineață de duminică m-am trezit fredonînd prin casă cîntecul religios care e atît de frumos interpretat în film de către unul dintre personaje – „Ve’Afilu B’hastarah”. Melodia mi-a zumzăit în cap toată ziua, iar spre după-amiază am ieșit la o plimbare prin cartier care urma să se sfîrșească la o terasă, cu o bere binemeritată care nu avea, însă, cum să se prelungească după ora șase, abia intraseră în vigoare noile restricții. Am luat-o, ca de obicei, pe străduțele care duc spre centru și care îmi plac atît de mult, cu case vechi, blocuri de trei-patru etaje interbelice și curți în care pomii începeau timid să înmugurească. Aici, Bucureștiul are aerul unui tîrg de provincie tihnit, se simt anii mai buni, de bunăstare, pe care i-a trăit odinioară orașul. Tocmai traversam strada Popa Petre ca să ne continuăm plimbarea mai departe, pe Toamnei, cînd am crezut că mintea îmi joacă o festă auditivă: de undeva de foarte aproape, din spatele zidurilor vreunei case, se auzeau voci puternice de bărbați care cîntau Ve’Afilu B’'hastarah. Ne-am oprit ca să ascultăm, era ca și cum ficțiunea din serial se transformase brusc în realitate și nu, nu eram la Ierusalim, eram la București, într-o duminică în care – am aflat ulterior – evreii sărbătoreau Pesah-ul. Cîntecul se revărsa în stradă ca o explozie de bucurie în vremuri apăsătoare în care aproape nimeni nu mai sărbătorește nimic, iar cu toată atmosfera de primăvară timpurie din jur mi s-a părut un soi de revenire la viață. Tare mult mi-aș fi dorit să mă alătur acelor evrei necunoscuți care cîntau – mi i-am imaginat pe toți, mai multe familii adunate într-o sufragerie, în fața unei mese pline – și să sărbătoresc alături de ei, chiar dacă sărbătoarea nu-mi aparține, nu are nici o importanță, important e spiritul ei. Apoi, cîntecul s-a stins, în urma lui a rămas doar un ecou, însă am plecat mai departe cu senzația că am asistat la un mic miracol citadin.

Întotdeauna am fost convinsă că un oraș mare precum Bucureștiul are mai multe învelișuri, mai multre straturi, vizibile și invizibile, unele nebănuite. Mai întîi e învelișul exterior, înșelător, cel pe care îl percepem cu toții în fiecare zi și pe care îl detestăm – praf, mizerie, trafic, fojgăiala de oameni de tot felul. Dincolo de el sînt straturile „de interior”, de dincolo de porți și de ziduri, alcătuite din viețile și destinele oamenilor care se tot întretaie. Sînt straturile comunităților pe care nu le cunoaștem, începînd de la cele etnice sau religioase și sfîrșind cu breslele, cu asociațiile de proprietari. Și cartierele, inclusiv cele noi, rezidențiale, în care nu oricine are acces, căci sînt păzite și închise cu bariere, își au straturile lor, sînt niște mici orașe în sine. Noaptea, orașul își mai leapădă din învelișurile de peste zi, însă capătă unele noi – este timpul bețivilor, petrecăreților, al insomniacilor, al celor care lucrează în tura de noapte și care merg la culcare în zori. Ca să fiu mai concretă, de pildă lumea lucrătorilor la salubritate mi se pare un înveliș aparte nu doar din punct de vedere olfactiv, miroase într-un anume fel, dar și ca ritm, ca dinamică – circuitul mașinilor care colectează gunoiul de pe străzile orașului, huruitul specific, bărbații agățați de mașină care urcă și coboară din mers, masculinitatea lor aproape primitivă, tomberoanele trase și împinse pe asfalt ca într-un dans, în urma lor rămîn femeile care mătură trotuarele, hîrșîitul măturilor din nou pe asfalt care sună cu totul altfel decît măturile domestice, din locuințele noastre, în plus mai există un strat adiacent al celor care trăiesc din și printre gunoaie, căutătorii de pet-uri, de cartoane, cei care strigă prin mahala cu o voce atît de muzicală „Fier vechi cumpăăr!”, un alt ministrat pe cale de dispariție.

În momentul în care lucram la un documentar despre comunitatea chinezească din București, care este una extrem de discretă, deși are peste 10.000 de membri, am devenit conștientă pentru prima dată de orașul ascuns. Atunci am nimerit pe la diferite cine festive sau „de afaceri” în niște restaurante, de fapt mai multe niște bombe unde atmosfera era exact ca în China de acasă, despre care ceilalți locuitori ai orașului habar nu aveau, pentru că nu exista nici măcar o firmă la intrare, nimic vizibil în stratul exterior. Unul dintre aceste localuri era pe un drum secundar care ducea la „Dragonul Roșu”, avea o sală specială pentru karaoke care m-a lăsat mască. Aici se adunau, seara, cîte 20-30 de chinezi între două vîrste care cîntau pe rînd, în mod disciplinat (se știe că asiaticii sînt înnebuniți după karaoke), niște cîntece total necunoscute pentru mine, un fel de muzică ușoară de prin anii ’80 interpretată de niște dive de-ale lor gen Angela sau Mirabela, pe niște plasme uriașe de pe pereți curgeau versurile – semne din alfabetul chinezesc care mie nu-mi spuneau nimic –, pe fundal erau un soi de videoclipuri kitsch cu pagode, păduri luxuriante și cascade. Între două cîntece se mînca și se socializa, un chinez mi-a mărturisit, într-o limbă română extrem de aproximativă, că mîncarea din localul acela era exact ca în sudul Chinei (tot felul de creveți și alte fructe de mare ciudate înotau în sosurile lor dulci-acrișoare), însă era necăjit că aici, la București, nu prea găsește „delicatesa” supremă, carnea de cîine, care lui îi place atît de mult. Odată am participat și la o nuntă, într-un alt restaurant din ăsta semiclandestin, a treia casă pe stînga de sub un pod, iar aici, pentru că mireasa era româncă, au fost invitate și cîteva rude din partea ei care mîncau conștiincioase tot ce li se punea în față, ca la orice nuntă românească la care e obligatoriu să te îmbuibi, însă nu știau ce mănîncă și își tot dădeau cu presupusul. Două mătușici s-au ciondănit vreo jumătate de oră pe tema unui pește întreg învelit în zahăr caramel, nu știau dacă e fel principal sau desert.

De cînd cu acel documentar, am devenit mult mai atentă la ce se ascunde dincolo de învelișul exterior al orașului și, de fiecare dată cînd mă plimb pe străzile pe care le pomeneam la începutul textului, îmi place să surprind frînturi de imagini din interioarele caselor pe lîngă care trec (la bloc e puțin probabil să-ți poți arunca o privire în apartamentele altora), din încăperi aflate la parter sau la demisol, mă bucur cînd storurile sînt ridicate sau cînd draperiile care ar trebui să confere intimitate sînt date la o parte. În general, văd multe obiecte și mai puțin oameni, dar și acestea spun cîte ceva despre straturile suprapuse ale orașului: o pendulă încremenită a stat la ora opt – oare ce s-a întîmplat la ora opt de n-a mai întors-o nimeni? –, o masă pusă, tăcîmurile și paharele sînt la locurile lor, imaculate, se așteaptă musafiri probabil, o cameră plină de jucării, o mică sală de forță improvizată, cineva vrea să-și antreneze mușchii, să arate bine. Cînd am noroc, mai văd și cîte un bărbat în șort și în maiou, lungit pe o canapea, uitîndu-se la televizor, sau mai văd și cîte o pisică, lor chiar le place să facă parte din învelișul vizibil, să cerșească atenție.

Ajungem la terasa care e plină ochi, e prima duminică cu adevărat caldă și oamenii au ieșit chiar dacă doar pentru cele cîteva ore care ne sînt permise. Aici simți orașul exterior din plin, cum respiră, cum trăiește, orașul nostru comun, însă se apropie ora șase și va trebui să părăsim locul, să ne îndreptăm cu toții spre „interioarele” noastre. Vacarmul vocilor a amuțit, străzile se golesc, orașul pare să moară puțin cîte puțin. Totuși, viața continuă dincolo de această imagine înghețată parcă pe un ecran, un stop-cadru, un mare oraș e ca un monstru marin, nu poți să-l adormi atît de ușor, continuă să înoate leneș în apele întunecate din adîncuri.